Vulturul şi tinereţea. Despre Psalmul 102, 5

Psalmul 102 face parte din Hexapsalm sau grupul de şase psalmi, care sub influenţă egipteană a fost integrat în tipicul Utreniei. Este un psalm de laudă, deschizând, de altfel, în forma actuală a Psaltirii, un mic şir de imnuri (Psalmii 102-106). Cât priveşte timpul compunerii, prezenţa aramaismelor, precum şi citarea clară din Isaia 40, 6-8 în versetele 15-17 indică în mod concludent o dată postexilică (finalul sec. al VI-lea î.Hr., poate chiar mai târziu).

Dar versetul 5 ne trezeşte întrebări datorită unei remarci foarte ciudate: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“. Psalmul vorbeşte de o seamă de binefaceri divine, printre care s-ar număra şi aceasta. Dar ce înseamnă exact? Şi, mai ales, de ce tinereţile reînnoite se aseamănă cu cele ale vulturului? Cea mai tentantă apropiere ar fi de mitul unei păsări despre care anticii credeau că îşi reînnoieşte realmente tinereţile: pasărea Phoenix. Mulţi cunoaştem forma rotundă a legendei, dar ar merita puţin să urmărim evoluţia, cu atât mai mult cu cât comentatori de prim rang ai Psalmilor (Hermann Gunkel, Die Psalmen, Vanderhoeck und Ruprecht, Göttingen, 61986, p. 445; Mitchell Dahood, Psalms III. 101-150, Garden City, Doubleday, 1970, AB 17A, p. 27) consideră că în v. 5 s-ar face o referire tocmai la această pasăre. Ce este pasărea Phoenix? Originea păsării Phoenix este Egiptul. Încă din Textele piramidelor (nr. 600) în jur de 2500 î.Hr., ea este integrată în mitologia lui Atum-Ra din Heliopolis. Numită „benu“ (bnw) şi identificată probabil cu egreta, ea preînchipuie soarele care răsare pe movila primordială sub formă de piramidă. Fiind un simbol divin solar, ea ajunge să însoţească şi sufletele celor morţi în calea lor de reîntoarcere din lumea umbrelor către soare, rol evocat în Cartea Morţilor. Din Egipt ea este preluată de către greci, fiind prima dată atestată într-un fragment păstrat din Hesiod. Şi părintele istoriei, Herodot, o menţionează, recunoscând însă (Istorii 2, 73) că el însuşi n-a văzut cu propriii ochi nici una, ci doar imagini. O descrie ca fiind de mărimea unui vultur, cu penajul predominant roşu, dar şi auriu. Se observă aici foarte bine simbolismul solar. Herodot rămâne însă circumspect asupra relatării preoţilor egipteni despre faptul că o dată la cinci sute de ani, când părintele ei a murit, pasărea Phoenix vine din Arabia în templul egiptean din Heliopolis. Conform acestei legende, pasărea îşi construieşte un ou din mir şi alte aromate, căruia apoi îi goleşte conţinutul, înlocuindu-l cu trupul părintelui său mort, pe care îl transportă în zbor spre Egipt. Mitul păsării Phoenix pătrunde apoi adânc în mentalitatea colectivă greco-romană. În sec. I d.Hr., Pliniu cel Bătrân o descrie în Istoria naturală (10, 2), începutul cărţii a X-a fiind dedicat păsărilor. Gâtul are de jur împrejur culoarea aurie, penajul corpului este purpuriu, iar coada albastră. El adaugă şi faptul că pe cap are o creastă de pene, o adevărată coroană pentru această pasăre minunată. Perioada de renaştere a păsării este de 540 de ani, corespunzând Marelui An, deci însemnând un ciclu cosmic. Pliniu precizează că atunci când pasărea îmbătrâneşte îşi construieşte ea însăşi (deci nu urmaşul, ca la Herodot) un cuib din aromate şi se aşază în el până moare, dar din trupul mort se naşte un vierme, căruia îi cresc apoi pene şi care se dezvoltă într-o nouă pasăre. Noul phoenix îşi va duce rămăşiţele părintelui, cu tot cu cuib, în Egipt. Preluarea motivului în iudaism şi creştinism Acest mit devine unul dintre simbolurile păgâne ale reînvierii, iar Biserica primară l-a folosit. Astfel, Sf. Clement Romanul, în Ep. I către Corinteni, 25 spune: „Să vedem semnul minunat care se petrece în ţinuturile din Răsărit, adică în acelea din Arabia. Este acolo o pasăre, care se numeşte fenix; această pasăre este una singură şi trăieşte cam cinci sute de ani; când se apropie de moarte îşi face un cuib din tămâie, smirnă şi din alte aromate; când se împlineşte timpul, intră în cuib şi moare. Din trupul putrezit se naşte un vierme; acesta se hrăneşte din carnea animalului mort şi-i cresc penele şi aripile; apoi când ajunge puternic ia cuibul acela în care sunt oasele premergătorului său şi, purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în oraşul numit Heliopolis. Şi ziua, nămiaza mare, în văzul tuturora, zboară la altarul soarelui şi pune cuibul cu oasele acolo şi apoi se întoarce înapoi. Preoţii cercetează cronicile şi găsesc că pasărea a venit la plinirea a cinci sute de ani“ (Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, PSB 1, p. 60). În paralel, şi în tradiţia iudaică, pasărea Phoenix a avut un rol deosebit. După Genesis Rabba 19, 5 şi Targumul babilonian, tratatul Sanhedrin 108b, Dumnezeu i-a acordat nemurirea păsării Phoenix pentru că doar ea nu a gustat din pomul oprit. Imaginea păsării Phoenix pare a fi folosită chiar şi în Vechiul Testament. În Iov 29, 18, Iov îşi exprimă nădejdea în înviere: „Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele“ (Biblia sinodală). Referirea rămâne însă controversată, în condiţiile în care textul ebraic pomeneşte de „cuib“ (deşi poate fi înţeles şi în sens mai extins de „cămin“, casă, alături de familie), dar termenul tradus de Sinodală prin „pasărea Phoenix“ este hol, un cuvânt care înseamnă de obicei „nisip“. De asemenea, prezenţa acestui termen cu semnificaţia „phoenix“, deşi a fost susţinută de savantul William F. Albright într-un text canaanit din Ugarit, este improbabilă. Septuaginta traduce pasajul din Iov diferit: „Vârsta mea se va îmbătrâni ca trunchiul finicului, voi trăi vreme îndelungată“. Se observă într-adevăr folosirea termenului phoinix, dar cu sensul de „palmier“, nu de pasăre, interpretare preluată şi de Vulgata (palma). De altfel, tocmai ambivalenţa cuvântului phoinix, care înseamnă în sens propriu „fenician“, este ceea ce a cauzat confuzie. Am observat că patria păsării Phoenix este situată în Arabia, asimilată la modul general cu răsăritul, deci inclusiv cu Fenicia. Un alt text, Psalmul 91, 12: „Dreptul ca finicul (phoinix) va înflori“, este de exemplu înţeles, din cauza acestei confuzii, de către Tertulian ca referindu-se la pasărea Phoenix: „Adică va înflori sau va reînvia, din moarte, din mormânt ş…ţ Domnul a spus că suntem mai de preţ decât multe vrăbii. Nu ar însemna prea mult, de nu am fi chiar mai de preţ chiar decât pasărea Phoenix“ (Despre înviere, cap. 13). Vulturul, pasărea Phoenix a Scripturii Oricum, interpretarea expresiei „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“ referitor la pasărea Phoenix rămâne foarte tentantă. Totuşi, chiar şi vulturul era asociat cu vigoarea şi tinereţea. În Isaia 40, 31, rodul nădejdii în Dumnezeu constă tocmai în întinerirea asemănătoare vulturului: „Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi“. Însuşi Iahve este asemănat cu un vultur, iar poporul este comparat cu puii acestuia: „Întocmai ca vulturul care îndeamnă la zbor puii săi şi se roteşte pe deasupra lor, întinzându-şi aripile, a luat pe Israel şi l-a dus pe penele Sale“ (Deuteronom 32, 11). Psalmii invocă adesea „acoperământul aripilor“ lui Dumnezeu, de exemplu în Psalmul 16, 8; 60, 4; 62, 8. Făpturile cereşti au aripi, aşa cum citim în descrierea heruvimilor care împodobeau capacul chivotului (Ieşire 25, 20) sau a serafimilor cu câte şase aripi, care stăteau înaintea tronului dumnezeiesc (Isaia 6, 2-3). De altfel, într-una din viziunile profetului Zaharia, cele două femei care ridică efa fărădelegii sunt descrise cu aripi ca de barză (Zaharia 5, 9). Cred însă că poate exista şi o interpretare mai concretă a versetului. Vulturii tineri năpârlesc, înlocuindu-şi penajul, şi în general, în antichitate, năpârlirea era văzută ca un simbol al întineririi. Să ne gândim doar la şarpe şi la simbolismul lui bivalent: pe de o parte, şiret, malefic, veninos, dar pe de altă parte, gardian al Pomului vieţii. Lui Ghilgameş tocmai un şarpe i-a furat Iarba nemuririi, iar şarpele devine un simbol al tămăduirii şi al leacurilor farmaceutice (simbol păstrat până în zilele noastre), pentru că, schimbându-şi pielea, era văzut ca cel ce se poate menţine veşnic tânăr şi sănătos. Poate că vulturul devine şi prin acesta un simbol al tinereţii puternice. De altfel, Gunkel face trimitere şi la un pasaj din Terenţiu (piesa Heautontimorumenos 3, 2, 21), în care unul dintre personaje îi replică celuilalt: „Într-adevăr, ai văzut vârsta înaintată a unui vultur, după cum spune şi proverbul“. Dreptul se aseamănă, de altfel, unei păsări care îşi ia zborul aflându-se mereu în pronia divină: „De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta“ (Psalmul 138, 9-10).