Zile ale încununării

După zile mohorâte și ploioase, în acea duminică de 5 octombrie 2025, soarele poleia generos colinele Iașilor și cuprindea în hlamida de aur împurpurat zidirile cetății voievodale. Biserica din Galata, cu monumentalitatea sa de bazilică din Bizanț, dar și cu pecete de smerenie venind dinspre bătrânele sihăstrii din lemn, împărățind în codrii cei nepătrunși ai pământurilor noastre, strălumina chihlimbariul cu ocrurile sale, iradiind cu puritatea sulfului din adâncurile munților. În lăuntru, fresca ce înveșmânta cei aproape 3.000 de metri de zidire, din temelie până în semețele cupole, își arăta, în răsfrângerile îmbelșugate de solaritate, minunăția de pajiște alpină la ceas de eflorescențe ca din raiul ceresc. Se strânsese lume multă jur-împrejurul bisericii în această zi aleasă, una de încununare. De la ivirea acum aproape 35 de ani în acest spațiu conceput de regimul ateu fără de Casa Domnului, Biserica din Galata, una dintre primele ctitorii postdecembriste din cuprinsul Iașilor, a devenit un axis mundi al cartierului. Viețuitorii de aici fuseseră prinși în volbura năucitoare a unei furtuni și, parcă, la ceas sortit și dezrobitor, apăruse, spre a-i salva, o corabie. Și cei mai mulți dintre trăitorii de aici s-au îndreptat spre biserică precum spre un țărm izbăvitor. Timpul în trecerea sa n-a făcut decât să consacre sporitor acest rost al lăcașului de închinare, tărâm al tămăduirii sufletești și al înfrățirii în comuniunea de credință.

Drumul ziditor nu a fost unul ușor, dar s-a izbutit străbaterea lui, existând clipă de clipă nădejdea nestrămutată a ieșirii în vârf. Asta dădea putere parohului, aflat la cârmă, părintelui Mircea Stoleriu, colaboratorilor lui, parohienilor, care au ajuns iute a fi căuzași trup și suflet. Li se insuflase convingerea că nu doar înalță un edificiu, ci contribuie la renașterea ființei lor și a celei a semenilor, având temei de a spera în mântuire prin pregustarea îndumnezeirii. Și, iată, bătuse acel ceas al plinirii visării. Dumnezeu hărăzise vreme bună să se poată săvârși în Lumină pecetluirea, prin rânduita sfințire a picturii. Venise să oficieze însuși Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei. Poftise alături de Înalt­preasfinția Sa pe Vlădica Antonie, Episcopul de Bălți, fost student la Teologie al părintelui Mircea Stoleriu. Acesta fusese numit la conducerea noii parohii din Galata la 1 iunie 1990. Grabnic după încredințarea acestei misii de desțelenitor, sfinția sa a purces la înălțarea bisericii, în jurul căreia avea să prindă repede contur comunitatea. În 23 noiembrie 1990 s-a așezat piatra de temelie. La 21 noiembrie 1996 s-a isprăvit demisolul, conceput ca un cadru de slujire și de activități misionare. Mitropolitul de atunci, Daniel, a săvârșit Sfânta Liturghie și a dat binecuvântare pentru slujire aici până la finalizarea construcției, una măreață, cum o proiectase arhitectul Ioan Sasu, spre a fi vestitoare spre necuprinderi pământene și cerești, aidoma ctitoriilor voievodale de pe coline, Cetățuia lui Duca Vodă și Galata lui Petru Șchiopul. În 2007, în octombrie, în preajma hramului Cuvioasei Parascheva, Patriarhul Daniel, care îndeplinea și Locotenența de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a sfințit Altarul Bisericii din Galata. În cei 17 ani trecuți de la așezarea temeliilor, Biserica din Galata se profila impunătoare, dar respirând prin fiecare por al ei sfințenia plăsmuită prin trăirea în duh a celor pentru care sfântul lăcaș era casa lor de fiecare zi și de fiecare noapte. Băteau mereu drum într-aici și aveau ce găsi de fiecare dată, bucuria slujbelor pline de mirodenia cântului cel fermecat asemenea glasului de clopot al parohului hărăzit din înalturi cu o voce din cele rare de bas-bariton, tâlcul miezos al cuvântului sacru, diortosit cu înțelepțire. Erau, în afară de slujiri cu rânduială de așezământ monastic, conferințe rostite lunar de câte un invitat de seamă, expoziții, între care un prestigios salon „Dialog cu sacrul”, care aducea pe simeze lucrări ale marilor artiști români, simpozioanele anuale din Postul Crăciunului „Hristos: Calea, Adevărul și Viața”, de ținută academică și patos al simțirii creștine. Biserica era căminul credincioșilor și locuințele lor chilii de rugăciune. Crezământul cu care părintele pornise în misiunea sa rodise ca o țarină care avusese parte de toate cele care generează holda mănoasă. Și din 2014 se trecuse la ceea ce părintele Mircea Stoleriu își dorea să fie diadema ctitoriei sale, pictura. Ar fi vrut să încredințeze lucrarea zugravului Grigore Popescu-Muscel, dar nu fusese cu putință să se întâmple asta din pricina multelor comenzi ale meșterului. A avut atunci inspirația să apeleze la un ucenic al acestuia, care dovedise că era un vrednic urmaș al mentorului său, cu personalitatea lui marcantă. Numele lui Vasile Lefter, ieșean de baștină, umblând ca Gheorghe Lazăr cu traista lui de culori și pensule prin lume ca să înflorească cu ale lui izvodiri zugrăvicești bisericile cele noi ori vechi. După stăruințe nu puține, zugravul a încuviințat să împodobească ctitoria părintelui Mircea din Galata. A cerut doar răbdare și a primit-o. În mai bine de zece ani, biserica arată cum și-a închipuit-o ctitorul. Nu doar te uimește prin imensitatea frescei, care se înlănțuie într-o horire ca de poveste, nu numai că te îmbrățișează cu pulsația de vrajă a culorilor izvorâte ca din lacrima cea curată a ochilor serafici, ci mai ales te impresionează prin senzația că cerul, cu cetele lui de sfinți, cu istoriile lui biblice, viază pe pereții bisericii, pe bolți, în calote și abside, pe contraforți, peste tot, și te cheamă să-i fii parte și să te sălășluiești într-însa ca într-un botez în apa Iordanului. Paciența ctitorului a fost răsplătită prin fapta creatoare a zugravului, ce se rânduiește demn în ceata meșterilor mirului frumuseții. Era darul cu care părintele Mircea Stoleriu punea acordul final, el, om al muzicii și sonurilor luminoase, al unei ctitoriri, dar și al misiunii sale parohiale. Aceasta lua sfârșit într-un cadru sărbătoresc, de încununare a unor strădanii de preot al devoțiunii și vocației. De asemenea slujitori are nevoie Biserica într-un timp tot furtunatec pentru misia ei. De aceea Înaltul Teofan a ținut ca încheierea unui capitol din existența plină de har a unui preot paroh să aibă virtuți de solemnitate și să fie prețuitoare a unei lucrări a exemplarității. A subliniat toate acestea ierarhul în cuvântul lui de la terminarea slujbei de sfințire, rostit după ce i-a decernat în semn de apreciere părintelui Mircea Stoleriu „Crucea Moldavă”. Și vorbirea avea boarea emoției, care apoi a pus cu totul stăpânire pe părintele Mircea Stoleriu. Glasul cu răsunet de clopoțire s-a subțiat, lacrimile i-au împăienjenit ochii, tristeții sfârșitului unui drum îi lua locul bucuria recunoștinței de care avea parte prin gestul Mitropolitului Teofan și prin dragostea ce emana dinspre mulțimea credincioșilor pentru care a fost și va rămâne dragul lor părinte. A fost acea zi sortită a fi și senină după zile de ploi bacoviene, și o pildă pentru felul în care ar trebui să se petreacă astfel de încheieri ale unor capitole din viața profesională în felurite domenii.