Ziua de 1 Decembrie - Sărbătoarea Națională a României și a românilor

Un articol de: Acad. Ioan Aurel Pop - 01 Decembrie 2024

Sărbătoarea Națională de la 1 Decembrie - alături de drapel, de stemă, de imnul de stat - este un simbol care ne determină mereu să ne amintim că existăm pe lumea asta ca națiune și ne conduce spre realitățile mai adânci ale identității noastre, precum originea, limba, numele, credința, cultura, tradiția, teritoriul și altele. O asemenea realitate palpabilă prin care existăm este și statul național unitar, creat cu menirea de a-i adăposti, de a-i organiza și de a-i ocroti pe români și pe alții, așezați de-a lungul timpului printre români.

În contextul acestei mărite sărbători, mulți se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru național, statul național român. Unii cred că unirea aceasta a fost făcută de marile puteri care dirijau lumea, că românii s-au milogit pe unde trebuia, că s-au purtat în funcție de împrejurări, că au trădat pe ici, pe colo și, mai ales, că au avut mare noroc. Astfel, mult mai târziu decât alții, și-ar fi pus și românii statul lor pe hartă. Or, lucrurile nu stau tocmai așa.

S-a oficializat o realitate veche

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche, recunoscută și pe plan internațional, prin tratate. „Domnia a toată Țara Românească” există din secolul al XIV-lea, la sud de Carpați, iar acea Țară Românească și-a asumat misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. România nu s-a format târziu, ci doar România oficializată a fost lăsată să funcționeze târziu și a fost finalizată în chip juridic abia între 1848 și 1920, cu momentele sale extraordinare la 1859, 1877 și 1918.

La 1859, marile puteri au decis să se creeze din Moldova și Țara Românească o „uniune” cu doi domni, două guverne, două parlamente, două capitale. Ce fel de „uniune” ar fi fost aceasta? Românii au știut atunci să pună Europa în fața faptului împlinit (alegerea aceluiași domn - Alexandru Ioan Cuza - la Iași și București) și să facă unirea cea adevărată. În nici cinci ani după aceea, era recunoscută dubla alegere, era desăvârșită unirea instituțională și erau realizate marile reforme democratice. La 1877, nici una dintre marile puteri nu a inițiat proclamarea și recunoașterea independenței absolute a României. Factorii politici interni - domnul, guvernul, parlamentul - ghidați de mari oameni de stat, precum Carol I, Mihail Kogălniceanu sau Ion C. Brătianu, au luat în zilele de 9-10 mai importanta hotărâre pentru țară. A urmat lupta pentru recunoașterea independenței și pentru crearea noilor instituții și realități moderne: Banca Națională, regalitatea, Constituția adaptată, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și altele. În al treilea mare moment, la 1918, românii, prin organismele lor reprezentative și democratice, au decis unirea. La Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, unirea Basarabiei a fost hotărâtă de Sfatul Țării, unirea Bucovinei de Congresul General și, respectiv, unirea Transilvaniei de către Marea Adunare Națională prin cei 1.228 de delegați cu drept de vot (și cu documente de încredințare a dreptului de vot colectiv, în numele entităților care trimiseseră acești delegați).

Uniri făcute prin sacrificii imense

Toate aceste uniri s-au făcut prin sacrificii imense de sânge, prin lupte, cum au fost la 1848-1849 (în Transilvania, condusă de eroul Avram Iancu, au murit la 1848-1849 zeci de mii de români), la 1877-1878 (pe câmpiile Bulgariei, la Plevna, cu redutele Grivița I și II, la Vidin, la Smârdan, au murit pentru indepen­dență alte zeci de mii de români), la 1914-1919 (în timpul „Războiului celui Mare pentru Întregirea Nea­mului”). Războiul s-a terminat pentru europeni la 11 noiembrie 1918, dar pentru români și România abia în 1919, odată cu încheierea marii campanii militare de stăvilire a înaintării bolșevis­mului spre centrul și vestul Europei. ­Românii au luptat și au murit în toți anii de război, din 1914 începând, când au fost înrolați românii din provinciile ocupate de Austro-Ungaria și Rusia. Intrarea României în luptă, în 1916, a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand a fost judicioasă. Această decizie a fost luată greu, fiindcă românii voiau unirea lor integrală. Idealul menționat părea însă imposibil de înfăptuit: dacă România ar fi decis să lupte alături de Germania și Austro-Ungaria, atunci, în caz de victorie, putea obține doar recu­noașterea unirii Basarabiei; dacă ar fi intrat de partea Angliei, Franței și Rusiei, atunci, mizând tot pe victorie, ar fi putut spera la consfințirea unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Unirea tuturor provinciilor istorice românești părea de domeniul fantasticului. Și, totuși, această minune s-a împlinit în 1918. Evident, împrejurările interne și interna­ționale ne-au fost favorabile: războiul a fost câștigat de Antanta, adică de tabăra în care se afla și România; intrarea SUA în luptă, la începutul anului 1917, fusese hotărâtoare pentru victorie; izbucnirea mișcă­rilor revoluționare din Rusia ușu­rase lupta de emancipare din Basarabia și unirea acesteia cu România; cele 14 puncte ale preșe­dintelui american Woodrow Wilson, rostite la 8 ianuarie 1918 în Congres, deschiseseră calea autodeterminării popoarelor și noii arhitecturi politice a Europei; slăbiciunea și căderea ­im­pe­riilor vechi (german, otoman, austro-ungar și țarist) favorizaseră spe­ranțele de libertate ale popoarelor supuse etc. Toate unirile noastre s-au făcut în acest, adică prin efortul intern al românilor care au știut să folosească spre binele lor împrejurările interna­ționale. Dar nu putem pune în prim plan dorința străinilor de a ne uni și nici norocul sau șansa. Norocul îi ajută doar pe cei îndrăzneți (Audaces fortuna iuvat), ziceau romanii demult. De aceea, trebuie să știm că fără subiectul colectiv numit poporul român - condus atunci de o elită responsabilă, de mari oameni de stat și nu de politicieni mărunți - unirea de la 1918 (ca și celelalte) nu s-ar fi putut face. Este vorba despre un imens efort de voință națională, susținut deopotrivă de românii de la Dunăre, Nistru și de la Carpați și de cei din diasporă, situați de la Paris, Londra și Roma până la Washington și New York, români care s-au pus în serviciul poporului lor, care avea nevoie nu numai de o patrie culturală, ci și de una politică.

Ne-am făcut singuri destinul

În consecință, la 1 Decembrie este bine să ne amintim măcar de două lucruri: că ne-am făcut singuri destinul, din proprie ini­țiativă, încadrată contextului și cu ajutorul unor factori externi favorabili și că Sărbătoarea Națio­nală nu celebrează doar unirea Transilvaniei cu România, ci formarea României întregite și ­încheierea unicului program de țară (elaborat la 1848) dus la bun sfârșit. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei aveau simțul identității lor de români și fiindcă fuseseră educați în acest sens de către elitele intelectuale, politice și religioase. Avantajul românilor de atunci a fost acela că au avut o elită responsabilă, conștientă de rolul său, activă și viguroasă. Dar românii nu au fost singurii făuritori de stat unitar la 1918. Atunci s-au făcut mai multe patrii libere, s-au refăcut ori s-au întregit altele. Actele de voință populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor polonez, ceh, croat, român, lituanian, leton, eston, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare și de către majoritatea statelor civilizate. Popoarele german, maghiar și austriac, din cauza înfrângerii zdrobitoare și a mentalității lor de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări și s-au pregătit, la scurt timp după 1918, de revanșă.

Decizia de unire a românilor luată de români a fost acceptată și apreciată prin tratatele de pace de la Paris din 1919-1920 și consfințită ulterior prin alte tratate. Altfel, noi „locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”, chiar dacă am ajuns să trăim în era digitală. Să cinstim, în consecință, Ziua Națională, fiindcă ea ne reînvie vremuri de glorie și de împlinire a voinței neamului, aducătoare de încredere și de speranță.