Ziua Femeii, a mamei, de la o sărbătoare cu iz social la una a iubirii sincere

Un soare cald, primăvăratic, o lumină moale‑aurie a pus stăpânire, cu oarece grabă, pe ținut. În această atmosferă senină, dătătoare de speranță, sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, viața curge tumultuos cu bucuriile și provocările inerente unei existențe puse sub semnul ireversibil al timpului. Dintre bucuriile primei luni a anotimpului florilor, ziua de 8 martie este, nedezmințit, una de referință.

Mânat de unele probleme ale schitului, am mers până în „cetate”. Vremea prielnică, razele molcome ale soarelui mângâind chipurile oamenilor agitați, grăbiți, îngândurați, toate arătau că ne aflăm la început de primăvară, una chiar extrem de generoasă. În zona pieței, o sumedenie de tarabe cu nenumărate flori, măr­ți­șoare ori alte suvenire de oferit în preajma zilei de 8 martie. Vă mărturisesc că m‑a surprins plăcut mulțimea tinerilor, copiilor, chiar a vârstnicilor, roind în jurul comercianților, dorind să achi­zi­țio­neze un mic dar pentru o femeie dragă lor - probabil, în primul rând, pentru mama. Emoționant, însă firesc, zic eu, cu toate că afecțiunea față de cea care ne‑a adus pe lume n‑ar trebui să se manifeste numai într‑o zi con­vențională, ci în fiecare clipă a vieții. Din acest punct de vedere, bag seamă, efectul „sărbătorii” se dovedește benefic. Nu știu dacă mă găsesc în asentimentul dumneavoastră, dar haideți să ne dăm un răspuns sincer la întrebarea: „Oferim flori ori un cadou mamei de 8 martie deoarece așa spune cutuma” - ce‑i drept, nu prea veche - „ori fiindcă simțim nevoia să ne exprimăm în mod concret iubirea față de cea care ne‑a împrumutat trup din trupul ei?”

Un lucru rămâne cert: Ziua Femeii, a mamei, nu se celebrează decât de vreo 40 de ani, sărbătoarea instituindu‑se abia în 1977. V‑ați întrebat cum își demonstrau oamenii dragostea față de ele înainte de această dată? Oare nu li se ofereau flori, daruri, îm­bră­ți­șări? Păstrez convingerea că semenii noștri nu simțeau numaidecât trebuința unei zile declarate „a femeii”, „a mamei”, spre a‑și arăta în mod concret afecțiunea și gratitudinea față de cele mai iubite ființe pământene. Să ne gândim la cum și‑or fi arătat dragostea pentru mamele lor sfinte câțiva fii, care și ei, la rândul lor, au fost binecuvântați de Dumnezeu cu darul sfințeniei? Bunăoară: Sfântul Vasile cel Mare, pentru mama lui, Sfânta Emilia; Sfântul Grigorie de Nazianz, față de mama sa, Sfânta Nona; Sfântul Ioan Gură de Aur, spre mama sa, Sfânta Antuza; Fericitul Augustin, către mama sa, Sfânta Monica. Sunt convins că fiecare zi era una a iubirii sincere, necondiționate și pline de candoare.

Astăzi, din păcate, constatăm cu tristețe că există și cazuri când unii și‑au cam părăsit și uitat mamele: nu le mai cinstesc, nu‑şi amintesc de îmbrățișările lor duioase din anii copilăriei, au uitat mâinile care i‑au legănat, glasul ce le‑a alinat suspinele prunciei ori i‑a dojenit atunci când giumbușlucurile vârstei nevinovate deveneau periculoase. Ba și la vârsta maturității noastre, mamele ne poartă aceeași grijă. Ca preot, am întâlnit multe creștine preocupate de neajunsurile din viața odraslelor lor mai mult decât cele proprii, înălțând rugăciuni, stăruind cu lacrimi pe obraz, implorând mila Domnului precum femeia cananeancă din arhicunoscuta pericopă evanghelică.

Sunt mulți copii care‑și fac mamele să plângă. Nu le mai ascultă, le ignoră ori chiar le uită. Întotdeauna m‑am întrebat: ce se întâmplă cu un om când ajunge să‑și deteste mama, nu vrea s‑o mai vadă, o ocolește, o discreditează sau nici măcar nu‑l interesează viața ei? Din ce pricină i se schimonosește de ură și nere­cu­noș­tință sufletul, uitând mâinile care l‑au legănat? Cum s‑o neglijeze pe cea care „a trezit mereu îngerii” ca să‑l vegheze? Sigur, îngerii nu dorm niciodată, dar atât de grijulie se dovedește o mamă, încât stăruie permanent la Cer, mijlocind binecuvântarea asupra neprețuitei sale progenituri. Nici o mamă nu poate dori sau înfăptui deliberat răul care să‑i afecteze copilul. Un caz aparte, pasibil, într‑adevăr, de incriminare îl reprezintă abandonul pruncilor.

Revenind la relația dintre mamă și copii, aș vrea să cred că nu mai există semeni care să nu‑și ajute mamele, refuzând să le vadă ori să le audă, să le calce pragul casei sau să le susțină când povara bătrâneților, a sărăciei, le‑a transformat viața într‑o nesfârșită suferință. Și dacă, totuşi, se mai găsesc astfel de persoane, le amintesc niște versuri folositoare.

„A venit aseară mama, din
sătucu‑i de departe,
Ca să‑l vadă pe feciorul, astăzi
domn cu multă carte.
«Poate mor, că sunt bătrână, şi‑a
prins dorul să mă‑ndrume
Să mai văd o dată, maică, ce mi‑e
azi mai drag pe lume!
Caierul mi‑i pe sfârșite…
mâine poate‑şi curmă firul
Şi‑ntre patru blăni de scânduri
să mă cheme cimitirul.

Când şi când, în miezul verii sau
de Paști, să vadă satul,
Cum îmi vine ca‑n toți anii, la
căsuța mea băiatul
Şi‑având tihna şi odihna, la venire
sau plecare,
S‑aprinzi şi la groapa maichii
câte‑un pai de lumânare!…»
A tăcut apoi bătrâna şi‑a plâns
mult, cu lacrimi grele,
Ce, curgându‑i lin în poală,
se‑ntâlneau cu ale mele.”

(din poezia „Mama”, de Vasile ­Militaru).