Sfânta Cruce, simbolul creştinismului, este prezentă în viaţa satului românesc în cele mai mici detalii. Ţăranul îşi începe şi sfârşeşte lucrul cu ea, o pune la loc de cinste în mijlocul peretelui cu icoane, o pune pe casă, pe haine, pe copaci, la punţi, dar şi la căpătâiul celui care pleacă în cealaltă lume. Nu este loc sau moment al vieţii omului din satul românesc care să nu se raporteze la Sfânta Cruce. Iar sărbătoarea închinată Înălţării Sfintei Cruci, o cinsteşte prin post aspru, de o săptămână, ajungând chiar să evite consumarea legumelor şi fructelor care au înscrisă crucea. Am vrut să aflăm cât de importantă era Sfânta Cruce în viaţa ţăranului român şi care era sensul spiritual al ei în gândirea satului. Şi unde am putea afla mai multe, decât la Muzeul Ţăranului Român de lângă Piaţa Victoriei, din Bucureşti. Aici am vorbit cu domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal al muzeului, dar şi doctor în teologie ortodoxă. Înconjuraţi de icoane, am stat în faţa sfintei catapetesme, expusă în cadrul muzeului, şi am vorbit despre Sfânta Cruce şi ţăranul român.
Care este locul Sfintei Cruci în spiritualitatea poporului român?
Aici, la Muzeul Ţăranului Român, se poate vedea destul de clar, dar asta datorită lui Horia Bernea, care l-a redeschis, deoarece pe timpul comunismului a fost închis şi unit cu Muzeul Satului. Expunerea cu care a fost deschis s-a intitulat „Crucea“. Iar subtitlul acesteia era „Crucea peste tot“. Pentru mine a fost uimitor să văd cât de prezentă este crucea, dincolo de ce ştiam eu. Şi obiectele au fost alese în acest fel, cele marcate de cruce sau care o sugerau. A fost extraordinar să vedem cum un număr important de săli adăposteau astfel de obiecte. Crucea apărea ca „armă“, cum spunem noi în Biserică, iar, pe de altă parte, crucea slăvind. Ea este pe tot felul de obiecte, suporturi, fie că sunt textile, lemn, fier, piatră, ouă încondeiate, veşminte, sau pe obiecte utilitare, o şa sau îmbrăcămintea ciobanului. În orice caz, ea este omniprezentă. Aici ar fi de văzut cum ţăranului, trăind în umbra Bisericii, i-a devenit firească crucea. Ea este folosită şi spre apărare dar şi ca mijloc de slăvire.
„Crucea este pusă în creaţie de Dumnezeu“
Cum se cinstea Sfânta Cruce în satul românesc de odinioară?
Când eram mic, am umblat mult prin sate, şi acum mai umblu, dar poate că atunci satul era mai bine păstrat, iar crucea marca lucrurile şi locurile. Casele aveau crucea pusă ori sus, pe acoperiş, ca să se vadă de departe, ori desenată pe poarta diverselor acareturi. Răscrucile sunt marcate de troiţe, vârfurile, locurile periculoase sunt şi ele marcate de cruci; asta este, să zicem, prezenţa fizică. Pe urmă, este prezenţa spirituală, pentru că omul, trecând pe lângă toate acestea, se închină şi îşi aminteşte de Dumnezeu, Îl mărturiseşte, Îl slăveşte şi se întăreşte. Se simte ancorat într-o realitate care este dincolo de realitatea imediată a acestei lumi. Crucea este o ancoră, aşa cum o vedem pe biserică, care este o navă, ancorată în cer. În acelaşi timp, este şi o mărturisire, dacă am vrea să spunem repede ce reprezintă creştinul, crucea ar fi semnul prim şi imediat. Crucea este semn, dar şi o icoană pentru noi. Străjuieşte catapeteasma sau stă în spatele mesei altarului, cu care iese preotul în Joia mare, în mijlocul bisericii. Crucea este pusă în Creaţie de Dumnezeu, şi asta se vede inclusiv la noi la muzeu, pentru că obiectele sunt structurate pe cruce; orice vrei să faci să reziste trebuie să fie o încrucişare, orice punct de rezistenţă la fel ca şi punctul matematic, este încrucişarea a două drepte.
Cum a inspirat crucea arta populară?
Dacă ne uităm pe ţesăturile care le avem la muzeu, vedem semnul crucii prezent peste tot. Românul nu avea covoare în casă, avea preşuri. Ţesăturile, scoarţele sau păretarele se puneau pe perete. Înainte lâna se folosea cel mai mult, dar acum meşteşugul se pierde şi se fac din tot felul de alte materiale. Chiar mă gândeam, la un moment dat, ca cineva din Biserică, să facă un fel de cimitir sau o zonă recuperatoare a crucilor din diverse zone. Fiecare preot să aducă din satul său o cruce specifică, şi pusă la un loc care ar imagina harta ţării, ar ieşi ceva extraordinar. Această apropiere de Cruce a produs la noi o „cultură a Învierii“. Dacă ar fi să spunem foarte repede ce caracterizează pe scurt această cultură ţărănească, atât materializată cât şi cea a obiceiurilor, observăm că este o cultură a Învierii, a bucuriei, a slăvirii. Vedem grija de a împodobi, de la lucrurile cele mai umile până la cele mai preţioase. Spre exemplu, ouăle încondeiate pentru Paşti, care se făceau doar pentru a fi ciocnite, sau când coseau o ie, te uimeşti, îţi dai seama că e o muncă grea, trebuie să fie cusături foarte fine, pentru o haină care ţine un an, doi, trei, dar care se ducea. Când faci lucrurile acestea, şi vrei să le faci frumos, e clar că ai gândul că vine Ceva după aceea. Nu le faci pentru tine. Toate acestea se salvează undeva. Şi asta este, de fapt, credinţa noastră, că tot ce e bun făcut în lumea asta, de la cădere şi până la Judecata de Apoi, se salvează, le vom regăsi. Asta era credinţa lor şi felul de a trăi.
Interdicţia de a mânca anumite legume şi fructe „care au cruce“
Care este legătura dintre cruce şi rugăciune?
Când îţi faci cruce, e modul cel mai simplu de a te raporta la Dumnezeu şi de a te lega cu El, înainte să spui chiar şi „Domne ajută!“. În lumea noastră e spontan gestul. Numai când ai simţit o primejdie sau o încercare, ai şi făcut-o, pe urmă te rogi. Aşa şi orice început şi sfârşit al ţăranului era cu Sfânta Cruce, cum e de altfel şi la slujbă, binecuvântarea de început şi de sfârşit. Omul se însoţeşte atât de mult de cruce, că devine ceva spontan. De multe ori, când intră vizitatorii la noi în muzeu, simţindu-l că e un spaţiu aparţinând de Biserică, simt nevoia să se închine. Sau există şi varianta când îţi faci cruce când „te cruceşti“, vezi ceva pe dos. Dar noi ştim că se închinau când treceau pe lângă biserică, troiţe.
Cum se sărbătorea „Înălţarea Sfintei Cruci“ în satul românesc tradiţional?
Era o zi de mare sărbătoare, unul din cele două praznice din timpul verii, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, care se sărbătoreşte prin post, ajunare. În rânduiala Bisericii se prevede că, în ziua de 14 septembrie, nu se mănâncă bucate de dulce, se face doar „mângâiere“ cu untdelemn şi vin. Românul avea, spun cercetătorii, o săptămână de post înainte de sărbătoare. Nu era rânduit de Biserică, dar şi-l adăuga la cele patru de peste an. Făcea ajunare, lua agheazmă şi anafură, mergea la Sfânta Liturghie, iar până seara nu mânca nimic. Vedem deci, creştinismul era firesc şi total organic. Omul era foarte atent, nu mânca anumite legume şi fructe care au cruce. El observa aceasta şi era un mod de a gândi şi de a respecta Sfânta Cruce.
Crucea, ultimul refugiu
Cât din vechea „cultură a crucii“ s-a mai păstrat până astăzi şi cât din aceasta s-a transferat la oraş?
Treci cu autobuzul pe lângă o biserică şi vezi incredibil de multă lume care se închină. Ce se întâmplă cu ei, ce viaţă duc, nu ştiu, dar este o prindere de Biserică, o recunoaştere. Pentru o clipă, măcar, sunt cu Dumnezeu. Şi sămânţa aceea mică poate să cadă şi să trezească ceva mai adânc. Acum, cei mai mulţi poartă la gât o cruciuliţă, dar, uneori, nu mai este un semn de mărturisire, de slăvire, ci este doar ceva cu care se afişează, o bijuterie. Se măsoară în mărime, pusă prea mult în evidenţă, bijuterii opulente. Dar, dintre toate lucrurile de la sat care s-au pierdut, crucea este singura care a rămas. Şi cred că o să rămână ultimul refugiu, căci, chiar înainte să mori, faci tot semnul crucii, gândindu-te la mântuire.
