Adresându-I lui Dumnezeu zi de zi cuvintele revelate ale rugăciunii Tatăl nostru și rugându-L să ne ierte greșelile „precum și noi iertăm greșiților noștri”, ne asumăm, ca pe o datorie fundamentală, disponibilitatea de a ierta în mod necondiționat greșelile semenilor. În căutarea unor răspunsuri despre problematica iertării (atât din punct de vedere teologic, cât și din perspectivele unor domenii complementare teologiei), am discutat cu un specialist în domeniul psihoterapiei. Adrian Trică este psiholog și psihoterapeut la Serviciul Public de Asistență Socială din Mangalia, lucrând, de asemenea, la cabinetul propriu și în mediul online. Are o importantă pregătire filosofică, precum și o vastă experiență profesională, inclusiv în asistarea psihologică a unor categorii de persoane vulnerabile (copii orfani, persoane vârstnice etc.), fiind, de asemenea, autorul unor lucrări pe teme psihologice.
Domnule Adrian Trică, ce este iertarea din perspectivă psihologică?
Iertarea în sine, din perspectivă psihologică, este o eliberare: persoana care-și permite să ierte se eliberează de trăirile negative față de ceilalți - trăiri care o încarcă, o rănesc sufletește. De exemplu, cineva poate fi supărat pentru că a fost nedreptățit într-o anumită situație și poate alege să păstreze în sufletul său acea supărare. Desigur, supărarea poate fi pe deplin justificată, însă, în realitate, îl afectează chiar pe cel în cauză atât spiritual, cât și psihologic. Este afectată așadar persoana care nu reușește să ierte, mai degrabă decât cea care i-a produs prejudiciul. A nu ierta înseamnă a bea un pahar cu otravă, în speranța că astfel va muri celălalt... Este un paradox bine cunoscut de înaintașii noștri. Această tematică a iertării este prezentă inclusiv în scrierile multora dintre filosofii antici (o regăsim la Platon, la Aristotel, la gânditorii stoici etc.). A ierta înseamnă să îți permiți să te eliberezi de reziduuri emoționale negative, tocmai alegând să nu răspunzi răului cu rău. În mod paradoxal, iertarea nu o asumăm pentru celălalt, ci, în primul rând, pentru noi înșine.
Cine poate fi subiect al iertării noastre?
Există o „ordine” a iertării: în primul rând, avem nevoie să învățăm să ne iertăm pe noi înșine. Fiind tolerant cu mine și înțelegând că sunt failibil prin însăși natura mea umană, mă voi simți mult mai bine decât în varianta în care aleg să fiu excesiv de dur cu mine însumi și să am un dialog interior prin care să mă culpabilizez. Abia apoi, după ce exersăm pe noi înșine capacitatea și curajul de a ierta, devenim apți, din punct de vedere psihic și chiar religios, pentru a începe să-i iertăm pe ceilalți. Dacă-ți dorești să ierți pe cineva, în primul rând exersezi iertarea pe tine însuți și, învățând să te ierți pe tine, îți va fi infinit mai ușor să poți ierta alte persoane.
Alegând să iertăm o persoană, facem abstracție de toate variabilele empirice, precum apartenența etnică, rasială, religioasă, contextul cultural, particularitățile fizice sau psihice. Atunci când îl iertăm pe celălalt, îl iertăm ca om în sine, în mod necondiționat, fără a lua în considerare caracteristici contingente precum cele menționate. În acest aspect constă toată frumusețea iertării: nu iertăm selectiv, în funcție de apartenența religioasă, spre exemplu, ci, pur și simplu, alegem să iertăm un om în sine.
Subiectul iertării noastre poate fi o persoană (așa cum am discutat până acum), dar poate fi vorba și de comunități, chiar întregi națiuni. Putem lua ca exemplu situația de după cel de-al Doilea Război Mondial, când națiunile implicate au avut nevoie să înțeleagă importanța iertării și să se ierte reciproc. Așadar, da, iertarea se poate exercita inclusiv la nivel de grupuri foarte mari.
Cum putem ierta, oare, o persoană despre care știm cu certitudine că ne-a făcut un rău în mod intenționat?
Sigur, avem nevoie să înțelegem că acțiunile celorlalte persoane sunt, din punctul lor de vedere, legitime, permisibile moral. Pentru a înțelege din ce motiv cineva adoptă față de noi o atitudine pe care o considerăm indezirabilă, avem nevoie să trecem în tabăra lui, să gândim din perspectiva lui, să privim situația din unghiul de vedere prin care el vede lumea și viața. Este important, așadar, să trec în tabăra lui, cu toleranță și curaj, nu pentru a „spiona”, nu în mod superficial, ci cu scopul de a empatiza cu celălalt.
Care considerați că sunt criteriile pentru a discerne între iertarea autentică și formele de „falsă iertare”?
Ne dăm seama că iertarea noastră este funcțională atunci când contactul cu acea persoană sau cu acel grup nu ne mai produce trăiri negative. Dacă-i putem privi ca pe prieteni, înseamnă că am reușit să-i iertăm. Acest criteriu presupune un exercițiu puternic de sinceritate atât față de noi înșine, cât și în relația cu ceilalți. Dacă afirmăm, autoamăgindu-ne, că am iertat, deși încă avem sentimente negative, atunci mai avem de lucrat pentru a continua procesul iertării.
Atunci când noi înșine cerem iertare de la ceilalți (pentru că inclusiv actul de a cere iertare are o deosebită importanță), ei pot decide, în funcție de mai mulți factori, dacă ne iartă sau nu. Dacă eu merg cu cererea de iertare către celălalt, iar celălalt refuză să-mi ofere iertarea, din acel moment problema nu mai este a mea, ci este o problemă a celuilalt care nu reușește să ierte.
Așadar, cum învățăm să iertăm?...
Un proces funcțional al iertării - fără a încerca să ofer o rețetă sau o formulă în acest sens - presupune un efort conștient și susținut din partea noastră. Dacă-mi doresc să iert pe cineva care mi-a greșit grav, nu pot ierta dintr-odată, însă îmi pot propune să iert câte puțin (să spunem, 1%) în fiecare zi. Astfel, fiind cinstiți cu noi înșine și consecvenți, ajungem să iertăm funcțional chiar și în aproximativ 50-60 de zile. Totuși, există și situații în care nu putem ierta sub nici o formă. În astfel de cazuri avem nevoie să apelăm la Dumnezeu pentru a ne ajuta.
Vă rugăm să ne oferiți câteva recomandări pentru educarea copiilor și adolescenților în spiritul iertării.
Copiii și adolescenții au nevoie să experimenteze ei înșiși. Prezentarea teoretică despre iertare este importantă, dar ar fi inutil să li se vorbească despre iertare fără o dimensiune practică. Este necesar să folosim cazuri din viața reală, exemple din viața concretă a elevilor. Aceasta înseamnă că noi, ca dascăli, avem de realizat, într-un anumit sens, o regresie temporală până la vârsta elevilor noștri. Cu cât reușim să venim mai aproape de vârsta lor și să găsim acele exemple din viața reală unde este implicat procesul iertării, cu atât mai bine pentru acei copii: ei vor înțelege și vor accepta importanța axiologică a iertării. De asemenea, îi putem pune pe ei, prin exerciții, în situația de a-și cere iertare unul altuia. Putem face un exercițiu în diade: luăm câte doi copii și le dăm ca temă să folosească formule ale iertării („ce formule verbale folosești tu atunci când îți ceri iertare?” Sau formule nonverbale prin care-l ierți pe celălalt: îl îmbrățișezi, îi strângi mâna etc.). Este important să ne raportăm inclusiv la exemple din realitatea vieții pe care copiii noștri o trăiesc, pentru ca ei să asimileze tot acest proces al iertării.
