POEZIE: Cornelius Drăgan

***
Trece timpul
Iar tu devii o păpușă cu lacrimi
Care suferă după trupul din copilărie

De fapt ești 
Un fals
Un mic poem stricat la masa bogaților 
Nu ai cuvinte de spus
Nu exiști decât pentru a executa
Ordinele și fricile altora

Cum să vezi rotundul din lume
Cum să gândești 
Cum să respiri aer curat

Te uiți la oameni și spui
Uite sunt ei supraviețuitorii
Cei mulți dintre voi nu o să prindeți 60 de ani
Nu o să vă creșteți nepoții 
Nu veți duce mâna la tâmplă să 
Filosofați cu firele albe
Voi supraviețuitorii de azi 
Muritorii de mâine 
Nu veți mai fi actuali pe facebook 
Nu veți mai cunoaște bolile dramele
Țării 
Nu veți mai simți nimic
Veți sta cuminți frumos îmbrăcați 
În sacouri de satin
Și veți ignora viața

***
Oamenii mei port-catheter
Oamenii mei sunt galbeni la față
Oamenii mei râd rar cu buzele strânse
Oamenii mei nu plâng ci se uită spre cer
Oamenii mei nu se uită-n oglindă
Nu au veșminte de gală, nu dansează
Oamenii mei se roagă se roagă
Oamenii mei au visul întors
Oamenii mei sunt suflete tari
Pregătiți să intre-n Lumină 

***
Mama a zis să tragem perdelele 
Să fie lumină să ne fie bine
Şi s-au adunat mulţi prieteni
Şi le-au tras 
Unii mai mult alţii mai puțin

Iar după moartea ei
Am rămas singur
Admirând perdeaua roşie 
Din pânză veritabilă de in 

***
Iar eu fiind singur am întrebat 
De ce nu am mamă
Iar ei fiind oameni 
m-au îmbrățișat

dar asta era demult astăzi
nici pietre nu mai sunt

ultimele făpturi au gust
de migdală 

***
Corp greu
Durerea se strivește în mine
 
Caut șansa să redevin om
Paralizia ochiului de lungă durată 

Reușesc să mă spăl 
Milă mi-e de tine Pilat 

Aflu adevărul în morțile apropiate
Despic timpul comun devin veșnic

Nimic nu se pierde 
Aidoma fluturelui japonez prins 
În clasor cu acul metalic