Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu

Opera lui Eminescu poate fi descrisă în acelaşi mod cum definea Horia Bernea creaţia unui artist autentic: „sursă de identitate pentru el şi ceilalţi”, mărturisire, ajutându-i pe ceilalţi „să comunice cu propriile lor rădăcini”. Mircea Eliade spunea că, recitindu-l pe Eminescu, „ne reîntoarcem la noi acasă”, fiindcă el este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ [românesc], cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”. Pornind de aici, înţelegem de ce Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi”, „românul absolut”.

Însă binecunoscuta caracterizare - „românul absolut” - făcută de Petre Ţuţea nu se aplică doar poetului de geniu Eminescu, ci şi marelui nostru jurnalist, gânditor, analist şi sociolog Mihai Eminescu - primul mare jurnalist din istoria României. El nu a fost doar un luptător în planul limbii şi al culturii, împotriva „stricătorilor de limbă”, ci şi un luptător în plan politic şi social, punându-se pe deplin în slujba neamului său şi a adevărului. Unitatea lingvistică a românilor, pe care a constatat-o în timpul călătoriilor sale în mai toate provinciile româneşti (când a cules folclor, acordând un interes deosebit cuvintelor şi expresiilor din bătrâni), constituia pentru el un aspect esenţial al solidarităţii naţionale, menit să cultive conştiinţa de neam, fiindcă, notează Eminescu, românii vor „să aibă libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului” şi „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate, asemenea” [„Curierul de Iaşi”, noiembrie 1876]. Ioan Slavici mărturiseşte în memoriile sale: „N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”.

„Era lipsit cu desăvârşire de ceea ce se numeşte egoism”

Prin urmare, calitatea sa de poet excepţional nu trebuie despărţită de vocaţia sa, manifestată cu profesionalism şi dăruire - până la jertfa de sine -, de jurnalist, de analist politic, social şi economic, nedispus la nici un compromis şi interesat în cel mai înalt grad de soarta ţării sale. Tot Slavici îl descrie astfel pe Eminescu: „El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa. (...) Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei care-şi petrec viaţa-n flecării, ori sporesc durerile omeneşti”.

Cele peste 1.500 de articole şi studii scrise de Eminescu în publicaţiile vremii, în special în „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, pe care le-a coordonat, reflectă înalta sa conştiinţă de român. Durerile, năzuinţele, drama poporului român sunt şi ale lui Eminescu (cum scria Eliade, Eminescu „a luat parte la tragedia neamului românesc”), iar el devine vocea acestui popor - o voce lucidă, intransigentă, necruţătoare, de nestăpânit, în care se puteau regăsi toţi românii însetaţi de dreptate şi adevăr. Cunoscător profund al realităţilor, istoriei şi fiinţei româneşti, Eminescu nu numai că observa cu multă acuitate patologiile de care suferea societatea, degradarea morală şi demagogia clasei conducătoare, decăderea economică şi culturală la care fusese adus poporul român, ci propunea şi soluţii viabile la problemele societăţii româneşti din vremea sa, iar multe dintre aceste probleme sunt şi ale epocii noastre. Nu degeaba spunea cineva că Eminescu este „contemporanul nostru”. Am putea spune că astăzi nevoia întoarcerii la Eminescu este mai presantă decât oricând.

Străini în propria țară

În publicistica sa, revolta lui Eminescu se îndreaptă împotriva oamenilor politici aserviţi intereselor străinilor („pătura suprapusă”), a politicienilor şi legiuitorilor care introduc forme şi legi străine nepotrivite cu trebuinţele şi realităţile româneşti şi ale speculatorilor care jecmănesc ţara şi îi sărăcesc, exploatează şi asupresc pe ţărani. Sufleteşte, Eminescu se simte legat profund de această clasă dispreţuită, empatizează în cel mai înalt grad cu aceasta, întrucât „clasa ţărănească este naţiunea însăşi”, fiind „cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului”. Într-o societate invadată de „forme cosmopolite”, ţăranul este „singurul ce şi-a păstrat frumoasa limbă veche, frumoasele datini, cari şi ele pier din zi în zi sub suflarea îngheţată a unui veac străin de toată fiinţa noastră” [Timpul, 8 octombrie 1878, Opere X]. El este cel care menţine, prin limbă, credinţă şi datini, „unitatea noastră naţională”, este „păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită și nemţită, el e singurul care de zeci de veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient” [„«Timpul» şi problema ţărănească”, 18 februarie 1882]. Mai mult, subliniază Eminescu, ţăranul este şi „singurul producător real în această ţară” [Timpul, 12 octombrie 1878, Opere X], astfel că dispariţia ţăranului sau menţinerea lui într-o stare de sărăcie şi înrobire constituie un mare pericol, care trebuie conştientizat, întrucât ţăranii „sunt o condiţiune pentru puterea şi pentru existenţa statului” [Timpul, iunie 1879, Opere X].

Eminescu denunţă cu asprime acţiunile „uzurarilor” (cămătarilor), „o ceată de tâlhari”, ai căror agenţi „descoperă pe industriaşul sau pe ţăranul nevoiaş, îi înşeală fără sfială şi fără nici o piedică, iau ţăranului averea şi meseria şi ţăranul ajunge a fi proletar” [Ibidem]. În scrierile sale jurnalistice, Eminescu va pleda cu fermitate pentru ridicarea morală şi intelectuală a ţăranilor astfel încât aceştia să îşi poată apăra drepturile şi să nu se mai lase păcăliţi de tot felul de speculatori, „vânători după avere fără muncă”. „Fiindcă trebuie să dăm timp poporaţiunilor noastre rurale de a se deştepta şi de a ajunge la acel grad de cultură prin care să-şi poată apăra singure interesele în contra cămătarilor şi esploatatorilor de tot felul, trebuie să cerem ca pământurile ţăranilor să fie declarate prin lege nealienabile încă pentru 30 ani, sau vânzările să nu să poată face în acest period decât între foştii clăcaşi”, scria Eminescu în „Timpul”, pe 30 mai 1879. Cât de necesară ar fi astăzi o astfel de măsură pe care o cerea Eminescu acum 138 de ani! Potrivit unui studiu realizat de Transnational Institute pentru Comisia de Agricultură din cadrul Comisiei Europene, până în prezent au fost înstrăinate 40% din terenurile agricole din România, iar ţara noastră este cea mai permisivă din Europa în privinţa vânzării terenurilor arabile către străini. „...străinii pun mâna pe un pământ sfânt a cărui apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre”, avertiza marele jurnalist.

„Ţăranul român, sărmanul ţăran român!”

Eminescu scrie că în urma legilor adoptate în 1848 şi 1855 cu privire la chestiunea agrară, „ţăranii dobândiră dreptul de proprietate şi libertatea, fără însă ca legiuitorul să se fi gândit la măsurile tutelare în vederea stării lor” [Timpul, iunie 1879, Opere X] şi fără să se fi luat în considerare necesitatea instruirii ţăranilor. În fond, situaţia de atunci este similară cu cea în care a fost adus țăranul român după ‘89. Ţăranilor li s-a restituit pământul, dar nu li s-au asigurat, în acelaşi timp, condiţiile şi mijloacele pentru a-l putea lucra şi pentru a putea trăi din munca pământului lor, astfel că ţăranii au ajuns să emigreze în masă, părăsindu-şi vetrele, sau să-şi vândă pământurile străinilor. „Ţăranul român, sărmanul ţăran român! I-am dat moşie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-şi facă parte din averea lui; (...) l-am făcut liber ca cerbul în pădurea cutreierată de vânători şi neatârnat ca frunza purtată de vânturi; l-am înăbuşit cu binefacerile libertăţii”, scria Eminescu în „Timpul”, în 19 aprilie 1879. Aceste cuvinte ale lui Eminescu sunt izbitor de actuale.

„… în numele libertăţii se face camătă fără margine”, „populaţiile noastre orăşeneşti au pierdut - prin importarea mărfurilor străine de tot soiul - pânea zilnic[ă] şi sânt reduse parte la proletariat (...)” [Timpul, 12 octombrie 1878], „la ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris” [Timpul, decembrie 1877], „înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic” [Timpul, 2 octombrie 1879], „avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui” [Timpul, 30 iulie 1881], „azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară” [Timpul, „Icoane vechi şi icoane nouă”, 1877], „industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire - iar clasele improductive, proletarii condeiului (...) dau tonul, conduc opinia publică” [Timpul, 22 februarie 1879, Opere X], „dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simț, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Le e cu totul indiferent” [Timpul (VII), 1 aprilie 1882], „reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor”, „stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte industriale străine” [Timpul, 22 iulie 1880] - iată modul cum descrie Eminescu situaţia economică şi socială a ţăranilor şi a ţării din vremea sa, însă această radiografie lucidă ne impresionează prin actualitatea ei, fiindcă se aplică şi României de astăzi.

„Românii părăsesc ţara lor...”

Eminescu susţine teoria statului organic, în care legile nu contravin obiceiului pământului şi modului firesc de a fi al unui popor, ci se potrivesc cu „natura poporului”, cu realităţile şi trebuinţele acelei ţări, cu starea de dezvoltare economică a acesteia, fiind „cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului” [Timpul, 1 aprilie 1882]. Potrivit lui Eminescu, „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, ga­ranţia stabilităţii (legitimi­tăţii - n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor” [„Ecuilibrul”, 1870]. În cuvântarea pe care a susţinut-o la Putna în 1871, Eminescu sublinia că „noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin ­streine legi şi streine obiceiuri”.
În concepţia lui Eminescu, civilizaţia unui popor nu constă în a introduce orbeşte legi, forme şi instituţii, ci „în dezvoltarea naturală, organică, a propriilor puteri şi a propriilor sale facultăţi” [Timpul, 25 octombrie 1881]. Însă acest lucru nu s-a întâmplat de vreme ce mulţi români au fost nevoiţi să ia calea pribegiei, aşa cum se întâmplă şi astăzi, fiindcă nu li s-au creat condiţiile pentru a-şi dezvolta firesc propriile aptitudini şi a le pune în slujba ţării. „Românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde şi (...) emigrează. La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării” [Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII], atrage atenţia Eminescu. Este necesar ca „totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte” [Timpul, 1 aprilie 1882], iar acel popor să-şi poată pune în evidenţă şi valorifica acele calităţi şi resurse (spirituale şi materiale) care îl fac unic, prin care se distinge între celelalte popoare şi care îl pot ajuta să se dezvolte în mod neatârnat. Potrivit teoriei „statului organic”, drepturile publice şi private ale unui popor sunt „rezultatul unei munci seculare şi al unor sacrificii însemnate”, peste care nu se poate trece. Prin urmare, drepturile câştigate astfel nu pot fi cu adevărat menţinute dacă ne uităm trecutul. „Orice civilizaţie adevărată nu poate consista decât printr-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii, de dezvoltare” [Timpul, 25 octombrie 1881].

Biserica Ortodoxă, „maica spirituală a neamului românesc”

În numeroase articole, Eminescu atrage atenţia cu privire la degradarea culturii, a educaţiei, a moravurilor şi combate atacurile din partea unora la adresa Bisericii naţionale, al cărei apărător se dovedeşte a fi. Într-un articol critică influenţa nocivă a unei culturi decadente şi anticreştine, denunţând şi vulgarizarea culturii: „Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc” [Timpul, 5 aprilie 1879, în Opere, vol. X]. Cum arată în altă parte, goana după câştiguri din speculă şi după desfătări materiale ucide omul sufleteşte: „Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele” [Timpul, 29 septembrie 1881]. Singura care ne poate salva de la această decădere morală rămâne Biserica, izvor de tărie sufletească pentru români, „maica spirituală a nea­mului românesc”: „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului” „este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre” [Timpul, 2 februarie 1879, în Opere, vol. X].