„Îi învăț să stea de vorbă cu Dumnezeu, să-I pună întrebări“

Să faci din dragostea pentru bătrâni și copii un sens și să crezi cu tărie că astfel rămâi lucrător în dimensiunea iubirii creștine nu este un moft și nici o modă a timpului nostru, ci o firească slujire față de aproapele. În această strădanie, nu ușoară, este angajată și Parohia „Nicolae Bălcescu”, din Voluntari, Arhiepiscopia Bucureștilor, pe care am vizitat-o recent și unde aveam să descoperim ce se poate face pentru cei în vârstă și pentru copii, atunci când „iubirea nu are nici început, nici sfârșit, ci există deodată cu Dumnezeu”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc.

Într-un timp sărăcit spiritual, bântuit până la obsesie de interese meschine, seninătatea celor în vârstă, înțelepciunea lor și dragostea șlefuită ca diamantul față de copii și nepoți sunt zvârlite, uneori fără regrete, la groapa uitării. Am citit undeva povestirea unei tinere care văzuse o fotografie cu o mămică, care ținea la piept un ghemotoc de om care o strângea cu brațele încolăcite după gât. Iar pe poză scria așa: „Cele mai scumpe bijuterii pe care le vei purta vreodată în jurul gâtului sunt brațele copilului tău”.

Cu siguranță că fiecare dintre părinții noștri, cu trupurile gârbovite acum, cu puterile slăbite de griji și lupte neștiute de noi, poartă prin ungherele inimilor lor imaginea unor asemenea perle. Și nu înțeleg de ce, noi, copiii, uneori, îi văduvim de aceste bijuterii abandonându-i ca pe niște amintiri vetuste, incomode, departe de casele lor, prin cine știe ce colț de țară, printre străini, prin cine știe ce aziluri mai mult sau mai puțin primitoare.

Respect și grijă pentru bătrâni

În asemenea locuri, în căminele de bătrâni, unde poate doar trupul este îngrijit, dar sufletul suferă, își face simțită lucrarea Biserica. „Dacă, pentru trup, timpul, în curgerea sa, aduce îmbătrânirea, sufletul credincios şi bun poate cunoaşte o îmbogăţire în blândeţe şi înţelepciune (...) Tinereţea sau bătrâneţea nu sunt doar etape de viaţă, ci şi stări de spirit, care pot arăta forţa spiritului asupra materiei şi a speranţei asupra descurajării. Cultivând şi apărând demnitatea persoanelor vârstnice, Biserica a manifestat permanent respect, grijă şi preocupare faţă de bătrânii aflaţi în nevoie, iar expresia acestei preocupări poate fi cu uşurinţă descoperită în numeroasele aşezăminte şi cămine înfiinţate şi administrate de Biserică pentru persoanele vârstnice, bătrâni singuri, nedeplasabili, abandonaţi de familie şi care prezintă grave probleme de sănătate, în centrele sociale de tranzit şi adăposturile de noapte, în centrele de consiliere, cantine sociale şi aşezăminte social-medicale. Cu toate acestea, mulţi bătrâni aşteaptă, astăzi, să le întindem o mână de ajutor şi să le oferim preţuirea, dragostea şi ajutorul de care au mare nevoie”, spunea în 2010 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul transmis cu ocazia Zilei Internaţionale a Persoanelor Vârstnice.

În Parohia „Nicolae Bălcescu” din Voluntari trăiesc 761 de familii față de care preoții slujitori de aici, părintele paroh Gheorghe Rădulescu și părintele coslujitor Ion Ionică, manifestă o mare grijă. Dar atenția lor se îndreaptă și spre bătrânii parohiei, dar și spre cei ajunși în azilurile din zonă de prin alte locuri din țară. „Noi avem contracte cu două asemenea așezăminte de bătrâni, «Sfânta Ecaterina», aici în Voluntari, și «Sfântul Vasile», în Afumați, cărora, lunar, le oferim câte un prânz, alimente, legume, dulciuri, medicamente etc., în cadrul unor acțiuni de tipul «Cămara de iarnă». În acest sens, am semnat un contract de colaborare foarte bun cu Asociația umanitară «Suflete singure» din oraș, cei care ne sponsorizează cu dulciurile. Spre exemplu, numai în ziua de 8 martie 2018, am primit de la ei 82 de baxuri de ciocolată, în valoare de 8.200 de lei. Oamenilor bolnavi din parohie le oferim și câte un ajutor de 500 de lei. Evident, bătrânilor din Azilul «Sfânta Ecaterina» le acordăm și asistență spirituală”, ne mărturisește părintele paroh Gheorghe Rădulescu.

Sprijin pentru copiii comunității

Parohia ilfoveană este foarte activă, cu mulți tineri care vin la biserică. „Avem în jur de 70 de copii care în fiecare duminică ajung să se împărtășească împreună cu părinții lor. Activitatea social-filantropică a debutat în parohie de foarte multă vreme. De prin anul 2000, am început să atragem tinerii la biserică, dar de vreo trei ani, de când a venit părintele Ion Ionică în parohie, activitatea a început să fie și mai prolifică. Am încheiat protocoale de colaborare cu Centrul de plasament Voluntari, unde sunt internați 70 de copii cărora, de marile sărbători și nu numai, le ducem articole de îmbrăcăminte, de încălțăminte și multe alte bunuri necesare. De asemenea, avem o roditoare colaborare cu câteva școli, grădinițe și cu un liceu din oraș. Copiilor și elevilor din aceste instituții le oferim dulciuri, rechizite școlare și multe alte bunuri. În activitatea noastră suntem ajutați de tineri seminariști voluntari. De asemenea, «sponsorizăm» cu dulciuri 800 de copii din școlile bazei sportive (dansuri, fotbal, înot etc.) coordonate de Primăria Voluntari”, ne mai spune părintele paroh Gheorghe Rădulescu.

De activitatea socială a parohiei se ocupă în mod special părintele coslujitor Ion Ionică. „Noi pornim de la ideea că mai întâi trebuie să fim prieteni cu tinerii. Apoi, totul decurge normal. La grădiniță, spre exemplu, mă așez pe un scăunel și copiii stau în jurul meu. Așa începem tema zilei respective. Așa încerc să-i învăț să pună întrebări. Și tot așa procedăm și la școală. Și copiii mă întreabă ce este Dumnezeu. Și eu le explic, la nivelul puterii lor de înțelegere. Recent, la grădiniță m-a întrebat un băiețel: Cum este Dumnezeu, că eu nu L-am văzut niciodată? Și eu i-am explicat cum este El, pe înțelesul lui. Mai învățăm un cântec, o rugăciune sau repetăm o rugăciune pe care o știm. Eu simt că asta trebuie să fac. Să mă apropii de oameni, pentru ca la rândul meu să pot să-i apropii pe ei de Dumnezeu, să-i pun în legătură cu El, să-i învăț să stea de vorbă cu El și să-I pună întrebări”, ne spune părintele Ion Ionică.

Astfel, Biserica devine pentru fiecare dintre acești bătrâni sau tineri un alt fel de acasă, în care ei, frații noștri, nu se mai simt atât de singuri, abandonați, neglijați sau ignorați. Și asta pentru că marea familie, care este Biserica, prin slujitorii ei, lucrează pentru ei cu iubirea care nu are nici început, nici sfârșit, ci există deodată cu Dumnezeu, cum spunea părintele Arsenie Papacioc.