Duminica cea Mare a lucrării nevăzute

Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt este una dintre cele mai importante sărbători ale Bisericii și are diferite denumiri care să descrie în parte cele ce se întâmplă în sufletul omului atunci când acesta devine subiect al relației directe cu Dumnezeu. Faptele Apostolilor ne descriu evenimentul ca pe unul văzut și simțit, urmat de lucruri mari ale ucenicilor Mântuitorului, dintre care cea mai ieșită din comun este dorința de a se boteza a trei mii de persoane. Botezul a venit ca o dorință interioară în urma ascultării cuvintelor spuse de Petru, însuflețit de Sfântul Duh. Predica aceasta a fost una atât de pătrunzătoare pentru cei care o ascultau, încât cugetul s-a unit de îndată cu inimile mângâiate atunci de Dumnezeu, prin Sfântul Duh, iar oamenii au devenit ei înșiși temple în care sălășluia Cel Nevăzut. Consecința acestei lucrări minunate a fost, pe lângă întrebarea „Ce trebuie să facem?”, și lepădarea totală a vieții cu care noii ucenici erau obișnuiți și urmarea fără tăgadă a Apostolilor. Ne imaginăm cu mare dificultate astăzi, când suntem obișnuiți să adunăm capital, sub orice formă, cum acei primi creștini își vindeau toată averea și o încredințau „la picioarele Apostolilor”, pentru folosul tuturor. Câtă deschidere! Câtă credință! Câtă dragoste! Câtă încredințare!

Ce facem însă noi, care ne numim astăzi creștini? Cum ne pregătim a primi în inimile noastre prăznuirea lucrurilor care s-au întâmplat odinioară, iar astăzi auzim chemarea să le trăim din nou? Primim frunzele înaintea cărora se roagă preotul la Vecernia zilei Sfântului Duh, le așezăm acasă la loc de cinste și apoi? Sigur că aceste frunze sunt simboluri, dar ceea ce reprezintă ar fi bine să ne atragă atenția în tot ceasul, dar mai ales la momentul rugăciunii. Așezate lângă icoane, ele simbolizează acele „limbi ca de foc” ale Duhului. Ele ne aduc aminte că rugăciunea este urmarea firească a primirii Duhului în inima noastră. Poate nu o simțim astfel, de fiecare dată, dar acest lucru ne face să ne rugăm, după cum ne spune Apostolul Neamurilor. Avem însă tendința să uităm, să uităm de Duh, de acele frunze și simbolismul lor, să uităm de noi și de cei din jurul nostru, care sunt în Biserica lui Hristos. Ținem minte însă foarte bine toate „manevrele” ce trebuie neapărat făcute la fiecare praznic și pomenire, ca să luăm tot ceea ce „ne face bine”. Altfel, nu putem concepe slujbele! Altfel, ele nu au pentru noi nici un rost! Suntem atât de legați de partea văzută, îngăduită doar pentru neputința noastră, încât aceasta tinde să devină aproape exclusivă. Vedem peste tot în jur acest fenomen și nu căutăm să înțelegem mai mult și rămânem săraci în credință, săraci în Duh. Prin abordarea neduhovnicească a  gesturilor și obiectelor din bisericile noastre nu vom ajunge unde trebuie. Credința noastră nu va fi una luminată de razele Duhului, ci de noime percepute strâmb, miop, care nu ne deschid către Dumnezeu. Oare cuvântul Mântuitorului despre închinarea „în Duh și în adevăr” e o vorbă goală? Cine rămâne blocat în cele materiale nu va avea șansa întâlnirii adevărate cu Cel pe care-L numim Duhul adevărului. Am văzut în această perioadă de epidemie că mulți creștini au tendința să se țină aproape de Biserica lui Hristos. E foarte bine să-L căutăm pe Dumnezeu, însă această mișcare să fie una care să depășească gândirea de tip magic, specifică celor necatehizați.

Spunea un părinte contemporan: „Nu virusul are nevoie de ­rugăciune, ci Biserica are nevoie de întărire duhovnicească, de acea stare harică fierbinte, pe care se pare că am cam pierdut-o pe nesimţite şi, de aceea, Domnul a binevoit să ne închidă, pentru o vreme, bisericile şi să ne îndemne la mai multă isihie”.