Gratuitatea prieteniei

Una din temele de reflecţie extrem de provocatoare nu doar pentru filosofie sau teologie, ci pentru însăşi viaţa noastră este prietenia. Şi aceasta datorită faptului că este aproape imposibil să o defineşti convingător, şi la fel de greu să o localizezi cu precizie. De cele mai multe ori, prietenia scapă simţului comun, este fals percepută acolo unde ea se manifestă vocal, şi aproape insesizabilă unde ea rămâne o apropiere sufletească de taină; cel care aparent ţi-e favorabil s-ar putea să nu îţi fie un prieten, iar cel care îţi arată ostilitate are însă statornicia şi generozitatea unui prieten. 

De la bun început trebuie să spunem că prietenia este o virtute şi acest lucru îl confirmă Aristotel, care îi dedică un spaţiu generos din Etica nicomahică. În logica lui Aristotel, prietenia este o cale indispensabilă spre fericire şi spre împlinirea sinelui, şi de aceea el formulează câteva teze esenţiale precum: nu putem trăi fără prieteni, trebuie să facem distincţie între prietenia construită pe utilitate sau plăcere şi prietenia întemeiată pe virtute, că nu avem mulţi prieteni şi că prietenia la distanţă tinde să cadă în uitare. 

Însă lucrul cel mai de preţ pe care ni-l oferă prietenia este sentimentul binelui din noi, care ne produce bucurie şi pe care prietenul, privit ca un al doilea eu, îl scoate în evidenţă. Prietenia este o relaţie de generozitate sufletească fundamentată pe timpul pe care îl acordăm şi, mai ales, pe încrederea pe care suntem dispuşi să o investim. Prietenia înseamnă comuniune de gânduri, schimb de idei şi împărtăşirea sentimentului bucuriei de a trăi şi de a exista. Avem nevoie de prieteni pentru a ne descoperi pe noi şi binele pe care îl putem oferi lor, iar fără ei riscăm să trăim fără să mai existăm. De aceea, despre prietenie putem spune că este forma gratuită a oricărei relaţii umane care nu aşteaptă nimic în schimb şi al cărei beneficiu vizibil este cantitatea de bine pe care o poate aduce în cei ce o împărtăşesc. Această comuniune de idei şi de viaţă dă prieteniei statutul de adevărat atelier al fiinţei în care ne construim pe noi, dar mai ales ne asumăm proiectul ambiţios de a-i construi şi pe alţii. 

Prietenia nu este o proprietate sau o însuşire a cuiva, ci ea este o stare care se manifestă în spaţiul sufletesc. Ea se fundamentează pe anumite valori precum încredere, confidenţă, apropiere, dar şi pe o necesară egalitate sufletească pe care prietenii trebuie să şi-o respecte. Chiar dacă cele mai fertile prietenii s-au dovedit a fi între persoane aflate la vârsta la care sunt dispuse să ofere din viaţa şi experienţa lor şi tineri dornici să primească, ele au avut ca fundament această egalitate sufletească. În această egalitate a primat generozitatea celui care oferă şi bucuria celui care primeşte. Prietenia înseamnă şi saltul calitativ de la statutul de ucenic, învăţăcel la calitatea de apropiat, confident, cunoscător al tainelor inimii. Şi aici mă gândesc la prietenia lui Iisus cu ucenicii Săi, pe care i-a numit aşa în ajunul pătimirii Sale, arătându-le prin aceasta că i-a luat definitiv în inima Lui, făcându-i egali ai Săi. 

Prietenia este necesară în construirea propriei personalităţi, dar ea trăieşte marcată în acelaşi timp de o anumită încredere faţă de prieteni. De aici şi paradoxul prieteniei care rămâne o investiţie sufletească, gratuită şi fără nici un fel de garanţii şi care nu de puţine ori este înşelată. Cu toate acestea, nu putem trăi fără prieteni, dar trebuie să fim conştienţi de adevărul cuvintelor lui Diogenes Laertios care spunea: „Cel care are mulţi prieteni nu are nici un prieten”.