„Nu vor gusta moartea”

Sântul Evanghelist Marcu redă aceste cuvinte pline de înţeles ale Mântuitorului, care vin să tragă o concluzie despre oamenii care se leapădă de vechile lor persoane, ei înşişi adică, şi urmează lui Hristos. Cum să înţelegem această promisiune, care aparent nu s-a întâmplat, pentru că toţi cei care erau de faţă atunci au murit acum aproape două milenii? Ce înseamnă „nu vor gusta moartea” cei care erau în faţa lui Hristos? Ce vedea Mântuitorul la „unii” de acolo aşa deosebit, încât aceia să devină nemuritori?

Credinţa creştină se bazează pe dorul după înviere, personală şi universală. Dar să nu moară omul nu intră în credinţa noastră, la prima vedere. Cu toate acestea, în multe rânduri, Mântuitorul Hristos ne vorbeşte despre învierea celor care sunt în viaţă şi despre moartea celor care încă mai suflă. În Evanghelia după Ioan, pasajul care se citeşte la înmormântări, Hristos vorbeşte despre cadavrele vii care pot învia sufleteşte şi care nu vor fi judecate, pentru că sunt vii şi nu pot muri. Tot aşa, El le spune oamenilor că dacă reuşesc să se lepede de propriul ego şi să se predea complet în mâinile lui Dumnezeu, cu nădejdea în purtarea Lui de grijă, atunci nu vor muri. Apoi, ca să le arate doar câtorva dintre ucenici că ceea ce a spus este adevărat, îi ia pe Petru, pe Iacov şi Ioan şi merge pe Tabor, ajutându-i să intre în nemurire, în Împărăţia unde nu există timp şi spaţiu, şi vorbeşte de faţă cu apostolii despre patima Sa, în tot acest timp Moise şi Ilie fiind acolo, deşi fiecare era în timpul şi pe muntele său. Apostolul Petru înţelege că mai mult decât ceea ce trăiau atunci nu vor trăi pe pământ şi de aceea propune să rămână acolo, pe munte, definitiv, chiar dacă nu ar fi avut şi ei corturi.

Omul care se leapădă de sine şi urmează lui Hristos „are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni”. De aceea el nu va gusta moartea, chiar dacă trupul lui va fi înmormântat. Viaţa veşnică, născută în el şi păstrată cu strădanie şi greutăţi, va continua, mai luminoasă şi mai adevărat în Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia este înăuntrul nostru şi noi putem intra în ea doar dacă uităm de egoismul şi grijile noastre de zi cu zi. Slujba şi rugăciunea, însoţite de înfrânarea minţii şi a trupului, ne ajută să găsim drumul spre această Împărăţie pe care ne-o promite Hristos. El le spune, la coborârea de pe munte, ucenicilor să nu destăinuie ceea ce au văzut sus, înainte de vreme. Apostolii nici nu ar fi avut cum să facă acest lucru, chiar dacă ar fi vrut, pentru că şi astăzi, după aproape două mii de ani, noi încă ne întrebăm ce au văzut ei acolo şi cum era acea slavă a lui Hristos, pe care atât de puţini oameni au ocazia s-o vadă, în liniştire (isihia) şi despătimire. Slava aceasta, pe care o reiterăm permanent în rugăciunile şi slujbele noastre, reprezintă dorul nostru cel mai adânc şi nădejdea noastră că nu se va termina în mormânt totul.