Paza bunurilor, paza gândurilor

Trăim într-o lume plină de sisteme de protecție și pază, cu gardieni și senzori de alarmă la tot pasul. De la cele mai umile locuințe și până la rețelele de producție ale marilor companii, instituții civile și obiective strategice, ochii camerelor de supraveghere și echipe antrenate de păzitori profesioniști au atenția și capacitatea de reacție rapidă concentrate continuu pe responsabilități bine definite. Paza bunurilor materiale și a integrității fizice a persoanelor reprezintă activități prioritare în societatea de azi. La rândul lor, cele mai avansate tehnologii informatice dispun de sisteme complexe de protecție a datelor și de programe antivirus.

La începuturi, când Dumnezeu l-a zidit pe om ființă vie și l-a așezat în rai, prototipul întregii umanități era chemat la lucrare și atenție: „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2, 15). Căderea a venit din ispita mândriei și lipsa atenției.

Cuprinși de grijile acestei lumi și de paza lucrurilor exterioare, oamenii uită adesea să privească spre interior, către minte și inimă, iar acestea rămân în bătaia gândurilor de pretutindeni și de nicăieri. Din când în când, poeții și artiștii ne aduc aminte că nu suntem doar piese infime dintr-o curgere universală, ci viețile noastre sunt boabe de rouă în care se reflectă întreaga istorie și măreția Creatorului: „Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,/ Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/ Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc” (Mihai Eminescu, Memento Mori).

În timpul Postului Mare, Părinții Filocaliei ne cheamă să medităm mai mult la porunca de a lucra și de a păzi grădina raiului a cărui icoană o purtăm în noi, „pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Matei 16, 26). Avem în jurul nostru atâtea sisteme de pază și filtre de control, dar mințile noastre se aseamănă unor stâni fără de câini, în care, la turma gândurilor naturale se adaugă închipuirile virtuale, iar lupii cei înțelegători le alungă dintr-o parte în alta.

Părinții isihaști ne învață că, fără atenție și vigilența duhului, ne este imposibil să fim cu adevărat liberi și să vedem luminile raiului pierdut. Cu cât suntem mai risipiți în necontenirea gândurilor și mai alipiți de cele pământești, ne îndepărtăm de libertatea cea după Dumnezeu. Căci spune Sfântul Ioan Scărarul: „Altceva este străjuirea gândurilor și altceva păzirea minții. Pe cât de departe este răsăritul de apus, pe atât e mai înaltă cea de a doua față de cea dintâi și mai obositoare”. Dar râvna ostenelilor nu poate fi asemănată cu nimic din lumea aceasta: „Cel ce strămută lucrările simțurilor din afară spre simțirile dinlăuntru - de pildă, vederea spre mintea care privește lumina vieții; auzul spre înțelegerea sufletului; gustul, spre puterea deosebitoare a rațiunii; mirosul, spre cunoașterea minții; iar pipăitul îl strămută spre starea de veghe a inimii -acela petrece viață îngerească pe pământ” (Cuviosul Nichita Sthitatul, Filocalia, vol. 6, p. 241).

Așadar, să devenim conștienți de faptul că paza gândurilor e la fel de necesară ca paza bunurilor noastre; să angajăm drept gardieni cuvintele duhovnicești ale părinților isihaști și să lucrăm cu credință și răbdare la mântuirea sufletelor noastre.