Unirea și fundamentele ei spirituale

Mai în toate orașele din România întâlnim o piață, o cale sau un bulevard cu numele Unirii. Și referința nu se face la unificarea triburilor geto-dacice sub sceptrul viteazului Burebista, la „pohta ce-am pohtit” a bravului Mihai Vodă sau la Marea Unire din 1918. Tot românul înțelege că e vorba despre Unirea Principatelor Române din anul 1859, „unirea cea mică” sau „unirea de bază”.

Ca orice moment crucial din istoria neamului, Unirea Principatelor Române reprezintă un fenomen complex, la care au contribuit prefacerile interne, elitele intelectuale ale vremii și contextul internațional favorabil. Însă temelia unității neamului românesc s-a edificat în ființa spirituală a străbunilor noștri lent, dar statornic, prin furtunile multor veacuri. Credința ortodoxă și limba „pe care-o plâng și care-o cântă pe la vatra lor țăranii” formează împreună coloana infinită a libertății și unității neamului românesc.

În biserici părinții i-au învățat pe copii să-și îndrepte cugetele și inimile către icoana Preasfintei Treimi și să se adune la Sfânta Cuminecătură ca mădulare vii ale Trupului tainic al Mântuitorului Hristos. Prin limba moștenită de la strămoșii daco-romani, cultivată de Biserică prin slujbe și Sfintele Scripturi, doinită de ciobanul mioritic de pe plaiurile carpatine și până către Marea cea Mare, oamenii și-au comunicat unii altora durerile și bucuriile.
Unirea de la 1859 punea față în față tradiția și modernitatea, păstrarea rădăcinilor spirituale și deschiderea către paradigmele modernității, emanciparea națională într-o lume care se schimba sub presiunea industrializării și a noilor raporturi dintre marile puteri economice și militare. Biserica, prin ierarhii, preoții și credincioșii ei, a contribuit moral și material la constituirea statului român modern și la păstrarea unui echilibru între cultura tradițională și valurile europenității.

În paginile „Telegrafului Român” din acei ani, ardelenii aflau detalii despre evenimentele de peste munți și se ­bucurau că frații lor au ales să-și numească țara cu etnonimul din denumirea gazetei șaguniene. Unirea aducea roade nu doar la București și Iași, ci era benefică tuturor românilor.
Este perioada Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, respectat de însuși domnitorul iluminist Alexandru Ioan Cuza. Sunt anii în care se înalță către bolțile poeziei ­„voievodul limbii române”, Mihai Eminescu. Semnificativ este faptul că debutul său poetic se face la Oradea, în 1866, în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan. Unirea de la 1859 a declanșat în tot spațiul românesc un amplu proces de înnoire și modernizare: legislativă, economică, comercială, militară, culturală. Adoptarea Constituției din 1866, cucerirea independenței de stat, fondarea Regatului României, autocefalia bisericească, înființarea Academiei sunt etape esențiale din acest parcurs. Astfel, s-a pregătit calea către Marea Unire de la 1918.

Și chiar dacă în prim-planul vieții publice au trecut apoi paradigmele modernității, soliditatea și statornicia Unirii au în credință și limbă temelii vechi și mereu actuale.