De ce credem în Dumnezeu?

Mulţi dintre cei care nu cred în Dumnezeu îi învinuiesc pe ceilalţi, care au această virtute în sufletele lor, că sunt slabi, că sunt fricoşi. Că, de fapt, teama de necunoscut şi neputinţa sunt cele care oferă spaţiul cel mai generos sporirii credinţei lor. Să fie oare aşa? Numai ignoranţa şi lipsa siguranţei să ne împingă către Hristos? Credinţa poate fi o cârjă pentru cine şchioapătă, dar înainte de toate ea este puterea care ne dă vederea adevărată a lucrurilor şi ne face fii ai lui Dumnezeu.

Un străin călătorea prin Rusia. O femeie l-a întrebat: „Eşti credincios?“ Străinul a răspuns că este. Dar ea a continuat: „Eşti credincios fiindcă eşti slab. Cauţi la Dumnezeu mângâiere. Vrei să te ţină cineva de mână?“ Şi a întins braţul spre străin ca să-i arate ce vrea să spună. Dar străinul i-a zis: „Mă tem că greşeşti. Nu caut mângâiere la Dumnezeu, ci putere. Nu vreau ca Dumnezeu să mă ţină de mână; vreau să-mi întărească braţul ca să pot da o mână de ajutor altora. Nu vreau să-mi şteargă lacrimile; vreau să-mi dea o batistă cu care să pot şterge ochii plânşi ai altora“.

Când Sfântul Apostol Pavel se sprijinea pe Hristos în slăbiciunea lui, nu o făcea ca să afle mângâiere, ci ca să fie în stare să meargă la ceilalţi cu vestea cea bună a puterii lui Dumnezeu oferită ajutor în slăbiciunea noastră.

Cineva l-a întrebat pe Cuviosul Francisc de Assisi cum de putea face atâtea lucruri minunate. El a răspuns: „Cred că Domnul s-a uitat din cer şi a zis: «Unde să-l găsesc pe cel mai slab şi mai mărunt om de pe pământ?» Apoi m-a văzut pe mine şi a zis: «L-am găsit. O să lucrez prin el, iar el nu o să se mândrească. O să vadă că nu fac decât să Mă folosesc de el din pricina neînsemnătăţii lui»“. (Adaptare de Augustin Păunoiu după un fragment din volumul „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris, vol. I, Editura Sophia, 2009)