Mărturisirile lui Augustin

„Iubesc o voce, o lumină, o mireasmă, o mâncare și o îmbrățișare când iubesc pe Dumnezeul meu. Anume vocea, lumina, mireasma, mâncarea, îmbrățișarea omului meu lăuntric, când Dumnezeu fulgeră sufletului meu o lumină pe care n‑o cuprinde spațiul, unde răsună o voce pe care nu o răpește timpul, unde miroase un parfum pe care nu‑l împrăștie suflarea vântului și unde se simt gustul unei mâncări pe care nu o micșorează lăcomia și îmbrățișări cărora săturarea nu le pune capăt. Iată ceea ce iubesc când iubesc pe Dumnezeul meu.”

Ați recunoscut autorul? Nu e greu. E cel care a scris lucrarea „Confesionnes”, „Mărturisiri”. E Fericitul Augustin, cel care va fi prăznuit sâmbătă în Biserica Ortodoxă.

Episcopul Hipponei nu a ajuns ușor la starea pe care o exprimă cuvintele citate mai sus. Au fost ani de căutări dureroase până când a ajuns să spună: „Nu te iubesc, Doamne cu o conștiință șovăielnică, ci cu una sigură”.

Chiar Augustin zice că multă vreme a întrebat stihiile creației: Cine este Dumnezeu? A întrebat mai întâi pământul, iar el i‑a răspuns: „«Nu sunt eu». „Același lucru mi‑au răspuns”, continuă Fericitul Augustin, „și cele ce sunt pe pământ. Atunci am întrebat marea și străfundurile și târâtoarele, iar ele mi‑au răspuns: «Nu suntem noi Dumnezeul tău, caută deasupra noastră». Am întrebat vântul care suflă și tot aerul cu locuitorii săi a zis: «Se înșală Anaximenes, eu nu sunt Dumnezeu». Am întrebat cerul, soarele, luna și stelele și ele mi‑au răspuns: «Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care‑L cauți». Și am zis tuturor acestora care înconjoară ușile trupului meu: Spuneți‑mi despre Dumnezeul meu, ceea ce nu sunteți voi, spuneți‑mi ceva despre El. Și atunci toate au exclamat cu voce puternică: «El ne‑a făcut pe noi». Atunci am înțeles că întrebarea mea era cercetarea mea și răspunsul lor era frumusețea lor. Dumnezeu era adevărata viață și puterea mea”.