Smerenia lui Melchisedec

Atunci când Mântuitorul Hristos a început propovăduirea Sa pe pământ, El a chemat oamenii la pocăinţă. Postul Mare este numit şi şcoala pocăinţei, unde trebuie să deprindem virtutea smereniei, fără de care nu ne putem mântui. E foarte uşor să vorbim despre smerenie, dar mult mai greu s-o practicăm. Paradoxal în smerenie este faptul că, cu cât ne smerim mai mult, ne coborâm mai mult, cu atât ne înălţăm. Dimpotrivă, în mândrie, cu cât ne înălţăm, cu atât mai abitir ne coborâm. Pilda de astăzi ne vorbeşte despre plăcuta înălţare prin smerenie şi nesuferita şi ruşinoasa cădere prin mândrie.

Episcopul Melchisedec al Romanului, care a trăit în secolul al XIX-lea, a fost invitat odată să ia parte la o serbare a românilor din Bucovina. Intrase în folosinţă calea ferată Iaşi-Cernăuţi. Pe vremea aceea trenurile aveau în componenţă vagoane cu trei clase. Mulţime de preoţi, învăţători, târgoveţi şi ţărani mai înstăriţi, protipendada oraşelor şi târgurilor din Moldova voiau să fie prezenţi la serbare. Melchisedec, spirit de o smerenie demnă de pustiul Sinaiului, şi-a scos însemnele arhiereşti, s-a acoperit cu o pelerină uzată şi s-a aşezat în vagonul de clasa a III-a, la capătul trenului, printre ţărani şi negustori.

Stătea acolo la fereastră, numărându-şi în rugăciune metaniile. Într-una dintre staţii, a urcat un preot, însoţit de diaconul său. Ultimul cu statură impunătoare şi voce puternică, lumesc în comportări, îşi făcea loc cu coatele strigând: „Faceţi loc, faceţi loc! Feţe bisericeşti!”

Preotul, mai mărunţel, mai slăbuţ, rămăsese înghesuit în urmă. Diaconul, ajungând lângă Melchisedec, uitându-se la ţinuta lui cam neglijentă, tuşea cu subînţeles, dar ierarhul îşi făcea rugăciunile netulburat.

„Feţe bisericeşti! Feţe bisericeşti!”, anunţă diaconul. „Nu ne aude nimeni? Nu ne vede nimeni?”

Episcopul Romanului ridică privirea, îl măsură pe diacon de sus până jos, apoi plecându-şi pleoapele, îşi continuă rugăciunea.

„Tu, călugăre, de unde eşti, de unde eşti?”

„De la Mănăstirea Neamţului”, veni răspunsul smerit.

„Şi nu vezi, nu auzi?”, spuse diaconul cu aroganţă.

Episcopul îi făcu o mică plecăciune. „Ce hram ai?”, întrebă diaconul batjocoritor.

„Călugăr prost!” „Aha, da, da! Călugăr prost, călugăr prost! Se vede, se vede! Da, da!”, adăugă diaconul plin de sine.

Melchisedec se ruga neclintit. Ţăranii din jur îşi dădeau coate. Diaconul s-a foit, a mai tuşit şi a rostit de câteva ori: „Se vede, se vede! Călugăr prost!”, în timp ce preotul lui rămăsese ghemuit între un ţăran şi un negustor care se tocmeau pentru o marfă.

Trenul a ajuns la Cernăuţi. Pe peronul gării, conducătorul românilor bucovineni, preoţimea, corul pregătit pentru primirea ierarhului erau în mare emoţie. Prelatul nu apărea nicăieri. Încet, după ce îşi puse însemnele arhiereşti, Episcopul înaintă dinspre ultimul vagon. Diaconul, mai greoi, rămas în urmă, a văzut travestirea.

Corul a intonat imnul de primire „Pe stăpânul...”, după care s-a cântat „La mulţi ani!” cu entuziasm. Melchisedec împărţea binecuvântări, iar slujitorii cei mai îndrăzneţi îşi prezentau subalternii pentru eventuale promovări. Preotul cu care călătorise, printre lacrimi de bucurie, i-a spus: „Preasfinţia Voastră, vreau să vă prezint diaconul meu. E un om de toată cinstea!” Şi căuta cu privirea deasupra mulţimii. Era disperat că nu-l vedea ieşind din aglomeraţie pe cel cu care slujea de fiecare dată. Doar călătoriseră în acelaşi vagon. Diaconul însă stătea amărât la intrarea pe peron.

„Ce faci? Ţi-e rău? Vino să te prezint Episcopului. I-am vorbit de tine.”

„Mulţumesc. Lăsaţi, m-am prezentat singur!”

Preotul a ridicat din sprâncene nedumerit. Mai devreme sau mai târziu mândria ruşinează.