Țăranul care l-a dojenit pe Cuza

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Române Unite. Deși nu a rămas în fruntea statului mult timp, ­el domnind doar șapte ani, poporul l-a iubit ca pe un binefăcător şi ca pe un părinte. Istorisirea întâmplării petrecute în timpul său vă va încredința de acest lucru.
Într-o zi de primăvară, când avea doar 10 ani, un copil se afla pe un câmp de pe malul Milcovului, la arat, cu tatăl său. Ducea de funie boii înjugaţi, ca să meargă drept, iar tatăl lui apăsa pe coarnele plugului, ca brazda să fie cât mai adâncă. Cei doi călcau desculţi pe pământul plin de bulgări aspri, îi usturau tălpile, îi dureau mâinile şi picioarele.
La amiază, au oprit plugul în brazdă. Au dejugat boii. Le-au pus dinainte un braţ de fân, iar ei s-au tras lângă tulpina unui cireş. Au scos din traistă o bucată de mămăligă şi două cepe. Când au început să mănânce, s-a apropiat de dânşii un bărbat îmbrăcat ţărăneşte, cu opinci, iţari, cămaşă albă, chimir şi suman negru. Avea ochii albaştri, foarte vii, şi o barbă scurtă, cam roşcată.
„Bună ziua, oameni buni, şi poftă bună!, a urat cu un glas plăcut, prietenos. Cum merge plugul?”
„Dacă-l strângi zdravăn de coarne, merge…”, a răspuns țăranul.
„Al cui e pământul?”, a mai întrebat străinul. „Al boierului. Dar de ce întrebi? Nu eşti de pe aici? Nu ştii că şi pământul, şi vitele, şi uneltele, şi chiar noi, ţăranii, suntem ai boierului?”
„Ba ştiu, omule, dar am vrut să mă încredinţez dacă ştiinţa mea-i adevărată.”
„Adevărată”, a dat din cap plugarul.
Străinul a clipit din ochi şi l-a întrebat pe copilul țăranului:
„Câţi ani ai, băieţaş?” „Zece, merg pe unş’pe”, a răspuns cu sfială acesta.
„Dar la şcoală mergi?”, a mai iscodit străinul. „Noi n-avem şcoală în sat, gospodarule, a zis omul mare. În tot satul ista nu sunt decât doi ştiutori de carte: popa şi dascălul. Până şi primarul iscăleşte cu pecetea.”
„Şi asta-i bine?”, a mai adăugat necunoscutul.
„Cum să fie bine? Că se uită săracu-n hrisoave ca mâţa-n calendar. Şi-l cam duc de nas boierii.”
„Dar tu, băieţaş, ai vrea să înveţi carte?”, a insistat străinul.
„Păi… aş vrea. Am mare dorinţă. Dar unde?”
„Ei, gospodarule, s-a amestecat în vorbă tatăl copilandrului, toate ar fi cum ar fi, dacă am avea pământ şi n-am fi siliţi să robim la boieri. Când l-am ales pe Cuza Vodă domn şi am făcut Unirea, ne-a făgăduit şi nouă, ţăranilor, câte un ogoraş, s-avem din ce trăi. Da, iaca, au trecut patru ani şi nimic. Nimic! S-aude că el, Cuza, ar vrea să ne dea ceva pământ, dar nu-l lasă boierii cei mari. Ce zici? Aşa să fie?”
„Ştiu şi eu? Aşa o fi…”
„Dar dacă l-am pus domn şi i-am dat puterea, dacă ştie că trăim în sărăcie şi suferinţă, de ce nu-i arestuieşte pe toţi boierii împotrivitori şi nu le ia moşiile să le împartă ţăranilor? Noi îi spunem Cuza, domn al poporului, iar el te pomeneşti că s-o fi dat cu boierii…”
„Ar fi urât din partea lui”, a zis gospodarul, surâzând.
„Foarte urât! Şi dacă-i vorba pe-aşa, dacă nu ne-a ajuta, îl vom scoate de la inima noastră…”
„Ar merita!”, a încuviinţat călătorul şi glasul i s-a asprit.
Apoi a urat spor la lucru celor doi şi şi-a văzut de cale.
Seara, în sat, plugarul nostru a aflat că acel ţăran gospodar, cu suman negru, opinci şi iţari a stat de vorbă cu mai mulţi oameni. Apoi, s-a dus la marginea satului, unde îl aştepta un slujitor cu doi cai. Dintr-o lădiţă, slujitorul i-a scos nişte straie strălucitoare, ca de voievod. Când le-a îmbrăcat şi a urcat pe cal, ţăranii au înţeles, cu uimire, că acela era însuşi Vodă Cuza. Călare a mers la conacul boierului. De la slujitori, satul a ştiut că acolo s-a iscat sfadă mare între domn şi boier.
Dintre toţi sătenii, plugarul care se întâlnise cu Vodă era cel mai îngrijorat. Se ocăra singur. „Tii, cap sec şi nechibzuit! Am vorbit prea îndrăzneţ şi necuviincios…”
„Ei, nu se supără Cuza din asta, l-au mângâiat sătenii. Oricum, tu eşti ţăranul care l-a dojenit pe Vodă.”
Peste o lună, domnitorul a dat o lege prin care se împărţea pământ ţăranilor. Aşa că omul din povestea noastră şi-a căpătat un ogor al lui.
Iar în toamna aceluiași an s-a înfiinţat şi şcoală în sat. „Băiatul care vorbise cu Vodă”, cum îi spuneau sătenii, își împlinise marea lui dorinţă de a învăţa carte.