10 pași

10 pași, atâția sunt de făcut pentru a putea să te întâlnești cu Dumnezeu. 10 pași care echivalează, ce-i drept, cu o călătorie pe altă planetă. Și acea planetă ești chiar tu.

În cursul de Ascetică și Mistică Ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae îl citează pe Sfântul Maxim Mărturisitorul - mare mistic și învățat de secol VII, martir al dreptei credințe - care a descris pașii omului în căutarea Domnului. Mai mult, Sfântul Maxim consideră că ființa umană se poate apropia intuitiv, mistic, negrăit și tainic de făptura lui Dumnezeu (prin energiile Sale), abolind cu premeditare cunoașterea senzorială și mizând exclusiv pe simțurile duhovnicești. Acest tip de cunoaștere este una care pune între paranteze rațiunea (atât de iubită de omul zilelor noastre, până la idolatrie!), alegând cufundarea în tenebrele luminoase, asemănătoare celor de pe Horeb... Dar, pentru a ajunge acolo, omul trebuie să urmeze un program riguros de despătimire, de modificare a gândirii și acțiunii sale. Iar aceste lucruri mi se par importante și demne de a fi readuse în actualitate, aflându-ne în perioada Triodului, adică a efortului duhovnicesc suplimentar, prilejuit de sfântul și marele Post al Păresimilor.

Prima treaptă pe drumul purificării este cea a credinței. Aceasta este temelia și începutul oricărei doriri de mai bine în viața sufletească, a oricărei învestiri cu seriozitate duhovnicească. Trebuie să crezi, trebuie să ai inima aplecată spre orizontul spiritual și viața ta să tânjească spre absolut. Apoi, credința naște frica de Dumnezeu, acea temere de a nu-L supăra pe Tatăl ceresc, îndrăgostitul Suprem, dar și anxietatea concretă la gândul pedepsei veșnice. După frica de Dumnezeu vine, în mod natural, căința. Apoi, regretul față de ceea ce ai făcut greșit în viață atrage după sine înfrânarea. Deja orizontul începe să se clarifice, putem întrezări reale progrese când devenim stăpâni pe noi înșine prin înfrânare, prin limitarea razei de acțiune a ispitirii (din afară, dar din interior). Iar aceasta naște, evident, paza minții. Iată cum paza simțurilor este urmată în chip firesc de paza minții, necesară asceză a minții, care înlătură - pe cât posibil - aluviunile sufocante/dizolvante ale gândurilor smintitoare, nefolositoare, rele. De aici răsare, inevitabil, răbdarea. Una dintre virtuțile cel mai puțin lucrate și dorite în zilele noastre, răbdarea este cea care ne situează deja pe palierul omului duhovnicesc. Răbdare cu tine, răbdare cu ceilalți, răbdare în viață, răbdare în general... Din răbdare se ivește nădejdea, floarea rară a oricărui suflet toropit de zgura zilei, de presiunile iminentului. Iar nădejdea generează blândețea, la rându-i. A fi blând cu inima, asemenea lui Hristos Cel Întruptat - ce îndemn mai pur, dar și mai greu de atins poate primi omul? Ce naște blândețea? Naște smerenia, smerenia autentică deoarece ai trecut prin toate „vămile” anterior descrise, prin toate probele și rigorile autoimpuse - cu asistența părintelui tău îndrumător. Așadar, o smerenie prin acumulare de virtuți duhov­nicești, o smerenie firească, sinceră, transparentă, care nu dă greș și nu poate fi trucată. Iar smerenia face să crească floarea rarisimă a nepătimirii! Nepătimirea este șina pe care poți merge la țintă, fără abatere.

Odată ce ai trecut de toate aceste praguri de reglare a presiunii interioare, ca scafandrii în adânc, abisul ți se oferă sau, așa cum spunea părintele Ghelasie Gheorghe, „taina se deschide numai prin taină”. Și atunci, ne încre­dințează sfinții „pelagici”, de mare adâncime, se produce acea cunoaștere mistică a lui Dumnezeu, care nu are echivalent în nimic din ceea ce știu oamenii despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc sau despre Creatorul ei. De aceea, cei puțini care L-au „văzut” duhovnicește pe Dumnezeu reprezintă prototipul uman îmbunătățit, care arată că sfințenia este un atribut al ființei umane pe care Dumnezeu ni l-a lăsat în instrumentarul de bord, să îl accesăm atunci când ne cuprinde acel mistuitor și inegalabil dor de El...