Cartea Familiei Stăniloae

Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu. Dialoguri cu Răzvan Bucuroiu, Editura „Lumea credinței”, București, 2023.

Părintele profesor ­Dumitru Stăniloae este considerat cel mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea, ­fiind numit, pentru înălțimea vieții și pentru profunzimea operei sale, „Sfântul cărților” sau „Sfântul Filocaliei”. În scrierile teologului român, profunzimea gândirii se îmbină, în modul cel mai fericit, cu eleganța și frumu­sețea exprimării, limbajul său fiind unul, pe de o parte, concis, iar pe de altă parte, de un lirism aparte. Dragostea de frumos duhovnicesc și artistic a părintelui profesor Dumitru Stăniloae s-a transmis și fiicei sale, Lidia, cunoscută poetesă și romancieră, dar și nepotului său - Dumitru Horia Ionescu, numit de cei apro­piați, cu deosebită căldură și prețuire, „Dumitraș”.

Absolvent al Facultății de Teologie din București, în anul 1982, în prezent ostenitor la una dintre cele mai importante edituri din Germania - Herder, Dumitru Horia Ionescu este un iubitor al teologiei și al istoriei bisericești universale și românești, al culturii și al spiritualității ortodoxe. Această ultimă apariție literară rotunjește într-un anume fel lucrarea dnei Lidia Ionescu Stăniloae - Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, publicată la Editura Humanitas și ajunsă la a patra ediție. Ambele lucrări constituie lecturi esen­țiale și absolut necesare pentru cunoașterea vieții celui mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea.

Volumul cuprinde dialogurile la care autorul a fost provocat de către cunoscutul publicist Răzvan Bucuroiu, care a cunoscut trei generații ale familiei marelui teolog român: părintele profesor Dumitru Stăniloae și distinsa doamnă preotească ­Maria Stăniloae; fiica acestora - Lidia Ionescu Stăniloae și nepotul părintelui profesor - ­Dumitru Horia.

Cititorul care își asumă „asceza” parcurgerii volumului are prilejul să afle amănunte „de suflet” privind viața familiei părintelui profesor Dumitru Stăniloae, o viață care nu a fost trăită la adăpost de necazuri și încercări, între care mutarea de la Sibiu la București, „la cerere”, perioada detenției, reîntoarcerea în mediul universitar teologic, pensionarea „la vârstă”, în 1973, plecarea fiicei și a nepotului în Germania, marginalizarea la care l-a supus o bună perioadă de timp regimul comunist ateu etc. Am putea spune că viața părintelui Stăniloae și a familiei sale a fost una de purtare a crucii, de asumare a numeroase încercări, pe care, însă, le-au depășit în plan duhovnicesc, prin credință și răbdare smerită, cu nădejde în prefacerea acestora în căi de exersare spirituală și de mântuire

De la începutul și până la finalul volumului, cititorul are prilejul să constate o adevărată „cultură a dialogului”. Pe de o parte, arta sau iscusința „întrebătorului” - Răzvan Bucuroiu, care a dorit să culeagă cât mai multe aspecte din viața familiei Stăniloae. Pe de altă parte, cititorul poate observa, cu deosebită ușurință, că fiecare dintre întrebările inspirat și înțelept alese își găsește un răspuns clar și edificator. Astfel, putem considera volumul Cartea Familiei Stăniloae ca având valoare de document, ce împrumută din rigoarea, precizia și exactitatea stilului istoric de redactare, asemenea unei cronici.

Cu deosebită sensibilitate sufletească, autorul descrie mediul de proveniență și de formare al părintelui profesor Dumitru Stăniloae - satul Vlădeni, în care acesta s-a născut, a copilărit și a urmat primele șase clase; apoi Brașovul, unde și-a continuat studiile, la Liceul Confesional „Andrei Șaguna”, în calitate de bursier „Emanuel Gojdu”; Facultatea de Teologie din Cernăuți, pe care a urmat-o și absolvit-o la îndemnul și cu susținerea Mitropolitului Nicolae Bălan; perioada studiilor în Grecia, Germania, Franța, Serbia.

Făcând proba unui deplin echilibru și discernământ spiritual, autorul nu se pierde în detalii istorice, nici măcar pentru a face cunoscute perioadele dificile din viața părintelui Dumitru Stăniloae sau cu scopul de a-l prezenta ca un martir contemporan. Nici părintele profesor nu a făcut acest lucru. Despre cei cinci ani petre­cuți în închisoare (1958-1963), la Jilava și la Aiud, părintele Stăniloae a vorbit foarte puțin, spunând că temnița a fost o adevărată academie culturală și spirituală și o „școală” a rugăciunii curate și neîncetate.

Impresia generală, lăsată de prezentul volum, este că a fost scris cu mintea, lucid și nepărtinitor, dar și cu sufletul, cald și reverențios. Pentru a înțelege relația profundă dintre părintele Dumitru Stăniloae și nepotul Dumitraș, este suficient să cităm rândurile, pline de emoție, în care este descrisă întoarcerea din închisoare a părintelui și bucuria întâlnirii cu nepotul său, ajuns la vârsta de 4 ani, dar pe care el nu îl cunoscuse: „El (n.n. - părintele Dumitru Stăniloae) a intrat în dimineața aceea în cameră, când venise de la Aiud. Era foarte frumos, soarele bătea foarte frumos acolo, în dormitorul din Calea Moșilor, și ne-am împrietenit imediat. Aveam vreo 4 ani. Și mi-a spus: «Bună dimi­neața, Dumi­traș, ce faci? Eu sunt tata mare». Zic: «Nu, tata mare este aici, în fotografiile acestea!». Cum am mai spus, m-a ajutat mult prietenia cu el, dar cred că pentru el legătura lui cu mine a fost încă și mai importantă și l-a ajutat să se refacă după detenție. Evident, nu am fost niciodată la nivelul lui, și nu am nici o problemă din acest motiv, dar știu că am un mare merit, indirect și involuntar: l-am ajutat mult să-și revină după închisoare. Am fost un fel de terapie. Și îmi pare foarte bine că a fost așa. Între noi a fost o legătură foarte frumoasă, legată și de faptul că mie îmi lipsea un tată, fiindcă ai mei se despărțiseră. Chiar dacă mă vedeam des cu tatăl meu, bunicul mi-a fost și tată, și bunic” (pp. 169-170).

Intenția fundamentală a autorului este aceea de a-l prezenta pe părintele Dumitru Teologul nu ca pe un supraom, un sfânt solitar și neînțeles, ci un om, un preot și un dascăl apropiat. „Mă opun, arată Dumitru Horia Ionescu, unei concepții care susține că Stăniloae a trăit în per­ma­nență ca un fel de sfânt în nori, într-o stare aproape supranaturală... Vreau să demonstrez - și aceasta este de fapt ceea ce aș vrea eu să reușesc -, vreau să demonstrez că sfințenia, în general, și, bineînțeles, sfințenia bunicului meu, în particular, este, de fapt, apanajul unei trăiri și al unei umanități obișnuite, însă luată în serios, asumată fără compromisuri și creată de așa natură, încât el, prin ceea ce a făcut, să fie martorul real al credinței trăite de el și pe care a încercat sincer să o propovăduiască. Și-a asumat greșelile și nu a devenit superficial datorită succeselor. Bunicul meu nu a fost cel care să fi spus vreodată: credința este abstractă; în același timp, nici nu a zis: credința este doar în act de smerenie, care nu mai impune nici un fel de efort intelectual sau cultural. S-a străduit să îmbine diferitele direcții prin care actul credinței poate să fie explicat. Și atunci, în momentul în care eu încerc să povestesc cât mai multe episoade din viața mea, legate de bunicul meu, nu vreau să fac altceva decât să vorbesc despre această credință trăită a lui” (pp. 232-233). Părintele Stăniloae, se arată, „a fost în același timp un intelectual, a fost în același timp un om de studii, a fost în același timp un preot și a fost în același timp un om deosebit de evlavios. (...) Nu a fost un părinte al deșertului, nu a fost un martir în sensul tradițional al cuvântului (...), însă a fost un om în sensul cel mai clar al cuvântului și, în același timp, un om care a știut să-și folosească efortul, inteli­gența, puterea de muncă pentru a ajunge la această formidabilă realizare de a traduce opera Părinților, de a comenta, de a da lumii tot ceea ce a făcut el în tot timpul pe care l-a avut la dispo­ziție. Acesta ar trebui să fie mesajul. Oamenii ar trebui să îl înțeleagă așa pe Stăniloae: că fiecare om, de fapt, ar putea să fie într-o situație asemănătoare cu el, în cazul în care își asumă plenar calitățile, defectele, dar mai ales străduința și credința că, într-adevăr, Dumnezeu nu te lasă, dacă vrei să faci ceva cu adevărat bun” (pp. 233-234).

Alte note esențiale ale volumului sunt: caracterul de radiografie a societății românești contemporane, o societate în care Biserica are un rol fundamental. Iubitor al credinței și apărător al Bisericii Ortodoxe, Dumitru Horia Ionescu le răspunde celor care clamează schimbarea sau adaptarea Bisericii la spiritul lumii actuale. Pretutindeni, pe parcursul volumului, se oglindește dragostea de adevărul istoric, de frumosul moral și duhovnicesc, Dumitru Horia Ionescu fiind convins că binele și valorile morale vor învinge duhul frivol și superficial al lumii.

Mulțumindu-i și exprimându-ne recunoștința față de autor, pentru sinceritatea și acuratețea evocărilor făcute, și felicitându-l pe editor pentru inspirația de a culege și structura mărturiile oferite de nepotul teologului român, considerăm că volumul Cartea Familiei Stăniloae. Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu aduce un plus de lumină și de claritate asupra vieții, personalității și operei părintelui Dumitru Teologul și a relației sale cu persoanele dragi și apropiate. Și, îndrăznim să o spunem, este o nouă mărturie, de autentică acuratețe istorică și morală, ce se adaugă, în chip fericit, dosarului de canonizare a teologului român.