În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
15 Noi, 2024
Cel ce ai mulţime de îndurări şi putere nebiruită, miluieşte-ne!
Un mare paradox al învăţăturii creştine este viziunea asupra libertăţii. Ca Unul ce este Iubirea absolută, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertatea de a alege, de a decide singur dacă vrea să trăiască în comuniune cu Făcătorul său, sau în afara vieţii dumnezeieşti. Desigur, în atotştiinţa Sa, El ar fi putut să facă imposibilă ispita şarpelui sau măcar căderea în păcat a primilor oameni, însă nu a vrut aceasta, fiindcă omul nu ar fi avut libertatea să îşi manifeste şi el dragostea pentru Creatorul său, altfel spus să întoarcă dragostea primită prin însăşi chemarea la viaţă. Libertatea s-ar putea defini nu numai din punct de vedere uman, ci chiar şi divin, ca un act de profundă smerenie. Este îngrădirea propriei puteri din dragoste pentru celălalt, oricum s-ar manifesta acesta. O dragoste pentru un celălalt poate imperfect, supus greşelii, care uneori te provoacă, sau care chiar îţi face rău.
Şi Hristos a manifestat aceeaşi dragoste unită cu libertatea, în timpul misiunii Sale pământeşti. A vindecat pe demonizatul din ţinutul gherghesenilor (Lc. 8, 26 ş.u.), care nu mai era liber în chinurile sale. În schimb, atunci când locuitorii din cetate L-au rugat să plece de la ei, i-a ascultat. Le-a recomandat şi ucenicilor săi, atunci când îi trimisese în prima lor misiune de apostolat, să nu propovăduiască prin forţă Cuvântul, ci să plece de acolo unde nu vor fi primiţi (Lc. 9, 5). Dumnezeu nu intră cu sabia, nu obligă la supunere faţă de El şi de legea Sa, nu împinge pe nimeni de la spate să Îl accepte şi să se mântuiască. Însă dimpotrivă, cheamă la Sine şi pe cei consideraţi în mod obişnuit drept condamnaţi iadului încă din timpul vieţii (Mt. 11, 28).
Pentru noi, cei de astăzi, poate vameşii nu mai sunt printre cei cu meserii damnate. Înainte însă, ca unii care percepeau taxe celor care intrau sau ieşeau dintr-o cetate sau dintr-un ţinut, nu aveau o imagine prea bună. Tot pe vremuri, printre celelalte categorii de oameni „ai celui rău“ erau prostituatele, vicioşii, cei de altă religie. Mai puţin supuşi păcatului erau văzuţi cei care aveau nevoie de prostituate, cei care făceau posibile viciile, dacă erau urmaşi ai lui Avraam. Viziunea societăţii asupra ei înseşi şi asupra propriei credinţe însă nu s-a schimbat foarte mult nici până azi. Tot la fel îi privim cu coada ochiului pe cei vicioşi, pe cei de alte religii şi în general pe cei care se comportă altfel decât normal. Poate că nu îi judecăm din capul locului ca pierduţi, însă îi includem în categoria celor mai răi decât noi, aflaţi undeva sub noi pe o scară a dreptăţii. Această practică de a-i judeca pe ceilalţi este considerată falsă şi e cu totul înlăturată de către autorul Acatistului Mântuitorului, acum un mileniu. În icosul al treilea el exclamă plin de smerenie: „Iisuse, Cel ce ai mulţime de îndurări, Care ai chemat pe vameşi şi pe păcătoşi şi pe necredincioşi, nu mă trece cu vederea acum pe mine, cel asemenea lor; ci, ca nişte mir de mult preţ, primeşte cântarea aceasta: Iisuse, puterea cea nebiruită…“
Credinciosul creştin este acela care iartă greşiţilor săi, în acelaşi fel în care ştie că primeşte iertări nenumărate de la Tatăl Cel ceresc (Mt. 6, 12). El se smereşte pe sine şi găseşte adevărată afirmaţia că e mai păcătos decât cei consideraţi scursurile societăţii. Se vede pe sine asemenea femeii de moravuri uşoare, care într-un moment de cumpănă a venit şi a plâns pentru păcatele ei, spălând picioarele Domnului cu mirul cel de mult preţ, amestecat cu propriile lacrimi (Lc. 7, 38).
În ochii omului credincios, Iisus este „puterea cea nebiruită“, Care iartă şi cele mai mari grozăvii, dacă I se cere dintr-o inimă plină de pocăinţă, şi Care face din prigonitori şi vameşi - apostoli, din desfrânate mironosiţe şi din necredincioşi cuvioşi mărturisitori. Toate acestea sunt posibile în Hristos. El nu închide uşile celor ce se pocăiesc din adâncul inimii, adică decid absolut liber, într-un moment de răscruce al vieţii, să părăsească drumul cel rău şi să se întoarcă.
.jpg)
