Cerşetorul care m-a salvat

Această întâmplare o ştiu chiar de la Radu şi o să v-o povestesc întocmai.

Radu era foarte bolnav şi singur. Uneori, plimbându-se în cursul serii pe sub becurile de pe Magheru, pe lângă Cinema Scala şi Patria, îşi făcea oarece planuri de sinucidere, deşi în adâncurile lui ştia că nu le va pune niciodată în aplicare. Dar cumva, printr-un cine ştie ce mecanism al sufletului, i se părea că-L înduplecă pe Dumnezeu cu aceste planuri ale lui, care erau foarte savante. Important i se părea să nu ştie nimeni că e sinucidere şi nimeni să nu aibă în vreun fel de suferit din aceasta. Deci nu tren, nu metrou, nu alte prostii, şi, dacă se putea, să fie şi ceva oarecum romantic. Cocheta cu două variante: să se piardă în munţi, să caute un sălaş de lupi şi să se lase mâncat, sau să se piardă într-o peşteră. Dar nu mesteca prea mult în gând aceste tâmpenii, erau mai mult o joacă a minţii, printre altele.

Deci, cum ziceam, seara o lua pe jos de la Universitate, pe bulevardul Magheru, până la Piaţa Romană. Şi era toamnă, începuse să fie răcoare. Se lăsase în acea zi înserarea, când Radu se apropia de Piaţa Romană, tinerii se strângeau la McDonald’s sau se întâlneau la ieşirile de la metrou.

Un om la vreo 60 de ani, cerşetor, cu un fes pe cap de sub care atârnau nişte miţe grizonante, se apropie şi-i ceru bani. Deşi avea bănuţii număraţi, Radu nu stătu pe gânduri:
- Uite, dacă vrei, dacă ţi-e foamne, îţi iau un hot-dog, dar bani nu-ţi dau, nu vreau să-i bei.

Omul acceptă cu bucurie. Până la chioşc, Radu începu să-l întrebe despre viaţa lui. Omul i-a spus că stă pe stradă, avusese serviciu până în urmă cu câţiva ani, dar s-a luat de băut şi nevasta l-a dat afară din casă.

Simplu şi clar, banal de tot, aşa a spus, fără ascunzişuri sau amănunte.

Dar părea foarte, foarte necăjit, şi Radu s-a gândit că e foarte posibil să ajungă şi el aşa. L-ar fi ajutat consistent, dar nu avea cum. Şi a făcut apel la ce fac toţi, când nu mai au nicio putere:
- Dar în Dumnezeu crezi? Crezi în Domnul Iisus Hristos? a întreabat Radu.

Şi atunci s-a petrecut minunea. Bătrânul s-a oprit ca trăsnit, parcă ceva l-ar fi îngheţat pe loc, s-a făcut mai drept, mai viu, ochii i s-au mărit şi două lacrimi i s-au prăvălit pe obrajii îmbătrâniţi de suferinţe. Luminat, transfigurat de iubire şi dăruire, aproape că a strigat:
- Cum să nu? În Domnul Nostru Iisus Hristos?

Atâta iubire cât a văzut atunci Radu izvorând din necăjitul acela nu se poate descrie. „Este cerşetorul care, oarecum, m-a salvat”, mi-a recunoscut el.