Cine sunt eu?

„Nu judecați ca să nu fiți ju­de­cați” (Mt. 7, 1). Acest cuvânt al Mântuitorului din Evanghelie se aude fără încetare în rândul asceților creștini. Este o temă de reflecție permanentă, dublată de efortul de a transpune în viața de zi cu zi acest principiu. Avva Pimen, unul dintre cei mai im­por­tanți monahi ai deșertului egiptean, îl întreabă (probabil în tinerețea sa) pe Avva Iosif de la Panefisi: „Spune‑mi, cum să devin monah?” Iar aici trebuie remarcat că Pimen nu întreabă cum să devină un bun monah, așa cum probabil ne‑am aștep­ta să zică unul care este deja călugăr, dar dorește să trăiască o viață mai înaltă, îmbunătățită.

Pentru acești asceți monahismul nu suporta grade de compa­rație. Nu există monahi buni și monahi răi, ci doar monahi. Iar monahismul, așa cum îl înțele­geau acești oameni, nu ține atât de mult de o anumită încadrare instituțională, cât ține de un mod de viață. Felul în care trăiești te face monah sau, dimpotrivă, îți contestă o asemenea identitate. Iar toate acestea pot fi spuse la fel de bine și pentru un creștin: ești creștin atâta vreme cât îți asumi calitatea de creștin și viețuiești în consecință.

Așadar, Avva Pimen îl întreabă pe Avva Iosif cum să devină monah, iar cel din urmă îi dă un răspuns simplu și practic: „Dacă vrei să fii liniștit, oriunde te‑ai duce, în tot ce faci, spune: «Cine sunt eu?» și nu judeca pe nimeni”. Din nou, libera alegere este poarta de intrare în monahism. Bătrânii nu ignoră acest moment esențial. Prin alegerea liberă se pășește către liniște, pentru că monahismul aduce cu sine promisiunea liniștii și a păcii pe care Domnul o dăruiește.

Cuvântul românesc „sihastru” păstrează în sine amintirea unei astfel de căutări a liniștii, pentru că este derivat de la „isihia”, liniștea râvnită de cei care se îndeletnicesc cu rugăciunea inimii. Așadar, ca să dobândești liniștea este nevoie să practici o formă de smerenie ascetică. Adică să te relativizezi în orice context. Să refuzi cu încăpățânare să îți absolutizezi propriile păreri, propriile gânduri sau chiar stările care te copleșesc. „Cine sunt eu?” este o formă de îndoială permanentă cu privire la propria persoană. Cine sunt eu să consider mereu că am dreptate, chiar și atunci când mintea mea urlă că este într‑un anume fel? Cine sunt eu să mă așez deasupra celor­lalți? Cine sunt eu să dis­prețu­iesc? Cuvântul Avvei Iosif poartă în sine, ca un ecou îndepărtat, sfatul Sfântului Antonie cel Mare, care spune: „Nu te încrede în dreptatea ta”. Lasă loc și celor­lalți și, mai ales, lasă loc lui Dumnezeu și pedagogiei Sale tai­nice.

În momentul în care te relativizezi puțin devine deja mult mai ușor să nu judeci. Devii mai empatic și înțelegi cu mai multă ușurință slăbiciunile și neputin­țele celorlalți. Încetezi să mai ai pretenții și așteptări de la alții. În felul acesta te liniștești și devii mai liber. De aici încolo rugăciunea capătă altă putere, pentru că pacea și libertatea o hrănesc.