Copiii - dar divin

Încântarea şi îngrijorarea sunt, deopotrivă, două stări opuse, care sălăşluiesc în sufletul omului şi-i dau trăiri diferite. Realitatea nu poate decât să confirme aceste simţăminte contradictorii. Un lucru este însă evident: viaţa, cu toate aspectele pe care le îmbracă, rămâne încă o enigmă. În faţa darurilor Domnului, neputinţa şi uimirea deschid în tăcere calea admiraţiei şi acceptării a ceea ce este o minune, de fapt. Înţelegem, oare, cu adevărat, ce se întâmplă lângă noi, când se naşte un copil? Poate rămâne, oare, cineva insensibil la minunea ce se petrece? Dumnezeu vine astfel la noi şi ne cercetează, chemându-ne la iubire, sub chipul gingăşiei serafice pogorâte pe pământ.

Omului i se dăruieşte om - copilul - minune dumnezeiască şi dar nepreţuit. Răsuflarea ţi se taie, inima nu-ţi mai bate, timpul se suspendă pentru o clipă, când ţii un copil în braţe - Dumnezeu în mâinile tale! Braţele devin de foc.

Copiii sunt făpturile prin care Dumnezeu se apropie de noi, sunt trimişii Săi la noi. Prin ei suntem puşi la încercare, dând un examen continuu. Prin copii învăţăm să iubim, învăţăm să trăim onest şi neprihăniţi.

Examinarea faptelor vieţii noastre o facem raportându-ne la copii, aşa cum ne spune Mântuitorul: „De nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împă­răţia lui Dumnezeu” (Matei 18, 3). La rândul lor, părinţilor le revine o mare răspundere faţă de copii. Mântuitorul spune, de asemenea: „Lăsaţi copiii să vină la mine” (Matei 19, 14). Părinţii le pot deschide uşa cerului - sau le-o pot închide. Ei sunt aceia care pot să facă din copii făpturi îngereşti sau altceva. La judecată nu vom răspunde doar pentru noi, ci şi pentru cei pe care i-am avut în grijă, pentru pruncii noştri.

Este foarte important să ne preocupăm ca unui copil să nu-i lipsească nimic din cele materiale, pentru a avea o viaţă liniştită şi o creştere frumoasă. Este la fel de bine ştiut că pentru mulţi părinţi acest lucru devine astăzi tot mai greu de realizat. Dar, oricât de greu ar fi, să nu-i privăm pe copii de suportul cel mai important al vieţii: formarea reli­gioasă. Să ne întrebăm ce facem concret, în acest sens, pentru copiii noştri. Câţi dintre noi, părin­ţii, mai îngenunchem împreună cu fiii noştri pentru a ne ruga lui Dumnezeu? Câţi părinţi mai iau în mâna lor mânuţa copilului, ca să-l înveţe să facă semnul sfintei cruci, continuând prin propriul exemplu să-i sădească în suflet dragostea faţă de Dumnezeu?

Neglijăm adesea cu bună ştiinţă; alteori, pur şi simplu ne lipseşte preocuparea spirituală faţă de copiii noştri. Este bine ştiut că răsadul semănat este ajutat, apoi, să încolţească şi să rodească. Copilăria este primăvara vieţii, timpul propice al dezvoltării după semănat. Orice lucru în viaţă are vremea sa şi, cu atât mai mult, dacă e făcut la timp, aduce rod bun.

Copilăria, cu momentele ei faste sau mai puţin faste, îşi va pune amprenta pe dezvoltarea ulte­rioară a tânărului. Nimeni nu poate uita prima sfântă cruce pe care a făcut-o cu sfială atunci când, cu primii paşi, a urcat treptele bisericii, a stat în faţa unei icoane, având mâna sa mică în mâna caldă şi mare a tatălui, a mamei sau a bunicilor.

Dacă suntem conştienţi de rolul familiei creştine în creşterea şi formarea religioasă a copiilor, cu implicaţii covârşitoare pentru întreaga lor viaţă, ajungem să ne întrebăm ce fel de părinţi creştini suntem. Evidenţa prezentului ne face să constatăm că este un contrast real între ceea ce există şi ceea ce ar trebui să fie. Pentru a depăşi acest impas, istoria creştină ne ajută, oferindu-ne cu multă generozitate exemple la care să ne ra­portăm.

Trezirea noastră, du­blată de o minimă voinţă plină de credinţa iubitoare faţă de Dumnezeu, reprezintă singura cale spre o trăire creştinească autentică, salvatoare atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri. Numai astfel ne putem mântui, noi şi copiii noştri, din ghearele pierzaniei şi ale morţii - lăcomie, invidie, ego­ism, ură, desfrânare, droguri, alcool ş.a. - care îşi arată colţii neîncetat, făcând victime în rândul multor tineri.

Trebuie să purtăm de grijă aşa cum se cuvine copiilor noştri, pentru ca atunci când ne va cere Dumnezeu să-i arătăm ce am făcut cu darul primit, să nu ne ruşinăm. A fi părinte cu ade­vărat nu este lucru uşor. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să fugim şi să refuzăm darul divin. Cine poate şi nu doreşte să fie părinte nu merită să trăiască, îşi pierde calitatea de fiu al lui Dumnezeu - Părintele nostru cel Ceresc. Nesocotim voia lui Dumnezeu, planul lui cu cei dăruiţi nouă, atunci când nu ne împlinim datoriile ce ne revin ca părinţi şi ca oameni. Conştienţi fiind că nu suntem singuri, că Dumnezeu este cu noi, putem depăşi momentele grele ale vieţii, care nu sunt puţine. Dar cu cât provocările sunt mai mari, şi bucuriile sunt pe măsură; cu cât este mai greu, cu atât este mai frumos!

Avem datoria sfântă faţă de copii să-i apărăm cu armele credinţei de orice intruziune a răului, fiind conştienţi de misiunea încredinţată de Dumnezeu nouă, părinţilor.