De ce nu a nins alaltăieri

O  zi de la capătul toamnei într-un orășel de la capătul țării. Umblă un miros amărui pe străzi. E de la fumul ce se ridică din fața fiecărei porți spre cer, încetinind parcă zborul păsărilor și trăgând chipul înserării dinspre cenușiu spre albastru. E de la focul ce mistuie frunzele adunate în grămezi fumul, iar frunzele, de la nucii care se înșiră de o parte și de alta a străzilor. Pare să fie un semnal trimis iernii ceea ce se întâmplă. Prezența copiilor alături de părinți în această procesiune de îngropare în cer a rămășițelor verii îmi întărește o astfel de convingere. E ca o scrisoare trimisă zăpezii, gata, poți să pornești la drum, noi te așteptăm, îi scriu cei mici, cu litere albăstrii de fum, numai să rămână norii pe loc, că altă adresă, în afara lor, ei nu mai știu.

Prietenul meu are trei copii. Strâng împreună cu el frunzele de pe trotuar. Toți copiii de pe stradă au sărit în ajutorul părinților. Ca să-i vadă Moș Nicolae, căci dumnealui o să vină primul cu daruri, că sunt harnici și ascultători.

Dacă ninsoarea n-o să se lase înduplecată de scrisoarea lor, o s-o oblige Moșul să vină. O s-o aducă chiar el, căci vin amândoi din cer.

Nu există privire de copil în care să nu licărească bucuria așteptării Moșului.

Și cei trei copii ai prietenului meu îl așteaptă. Dar dorindu-și un cu totul alt dar decât își doresc ceilalți.

Îl aud pe băiatul cel mic spunându-i lui taică-său: Tati, la toate casele există un bărbat și o femeie. Noi de ce n-avem femeie?!

Până nu demult aveau „femeie” și ei! Dar pe la mijlocul toamnei, femeia lor, care le era și le este mamă, a plecat de acasă din senin. Și de atunci nu s-a mai întors.

Ea este darul pe care și-l doreau de Moș Nicolae ei.

L-am sunat pe tatăl lor să-l întreb dacă li s-a împlinit dorința.

Nu!

Poate de aceea în orășelul cu pricina nu a nins alaltăieri. Cu toate că norii au primit scrisoarea celor mici.