De gardă în fața frumuseții. O întâlnire cu lumina, credința și sufletul picturii românești

Sunt întâlniri cu arta care nu se încheie odată cu ieșirea dintr‑o sală expoziţională. Rămân în suflet, se întorc în amintire, ne însoțesc pe drumurile noastre și ne fac să privim altfel lumea din jur.

O asemenea întâlnire mi‑a prilejuit expoziția „De gardă”, care prezintă lucrări de pictură din impresionanta colecție a dr. Sorin Costina, găzduită de Muzeul Colecțiilor de Artă, parte a Muzeului Național de Artă al României.

În zilele de toamnă, când natura își așază peste lume ultimele veșminte de culoare, parcă nici nu putea exista un timp mai potrivit pentru o asemenea întâlnire.

Am pășit în sălile expoziției cu sentimentul că intru într‑o lume în care culorile nu sunt doar culori, florile nu sunt doar flori, iar bisericile și grădinile nu sunt simple reprezentări ale unor locuri. Toate poartă o poveste, o mărturisire și, mai presus de toate, o formă de căutare a frumosului.

Titlul expoziției, „De gardă”, capătă o semnificație aparte când ne gândim la profesia celui care a alcătuit această colecție. Doctorul Sorin Costina, chirurg la Brad, a fost nu numai un medic dăruit profesiei sale, ci și un colecționar de mare sensibilitate, un om care a înțeles că viața nu poate fi apărată doar prin știință și pricepere medicală, ci și prin frumusețe, cultură și apropierea de valorile spirituale. Dacă medicul a stat de gardă în fața suferinței omenești, colecționarul a stat, într‑un alt fel, de gardă în fața uitării, salvând și adunând mărturii ale unei arte care merita să fie cunoscută și de alții.

Este o lecție despre dăruire și despre puterea unui om de a vedea dincolo de împrejurările timpului său.

Artiștii ale căror lucrări se regăsesc în această colecție au creat într‑o perioadă complicată a istoriei românești, în cea de‑a doua jumătate a veacului al XX‑lea, când societatea era apăsată de constrângeri, de umbre ideologice și de o atmosferă potrivnică libertății de expresie. Și totuși, în acei ani, în ateliere, în întâlniri de prietenie și în căutări tăcute, pictorii au continuat să construiască punți, au căutat lumina unde realitatea părea să o ascundă, au descoperit frumusețea în lucrurile simple și au păstrat legătura cu tradiția, cu natura și cu Dumnezeu.

În fața lucrărilor semnate de Horia Bernea, Paul Gherasim, Silvia Radu, Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu și de alți artiști importanți, am avut sentimentul că mă aflu în fața unei adevărate fresce a culorilor românești. Fiecare pânză aduce cu sine o lume, fiecare artist își dezvăluie propriul fel de a înțelege existența, iar împreună alcătuiesc o mărturie despre demnitatea și rezistența spiritului creator.

M‑a impresionat în mod deosebit legătura unora dintre acești artiști cu universul mănăstirilor și cu spiritualitatea ortodoxă. Nu este vorba doar despre prezența unor edificii bisericeşti sau despre frumusețea unor locuri monahale, ci despre o apropiere mai adâncă, despre o comuniune cu acel spațiu în care liniștea, rugăciunea și frumusețea se întâlnesc în chip tainic.

Am regăsit, astfel, în florile pictate de Mihai Sârbulescu, ecouri ale grădinilor de la Mănăstirea Agapia, loc în care natura însăși pare să se transforme într‑o rugăciune. Florile nu sunt doar obiecte ale privirii, ci făpturi ale creației, purtătoare de gingășie și de lumină. Ele ne vorbesc despre fragilitatea vieții, despre curățenie sufletească și despre frumusețea pe care Dumnezeu a așezat‑o în cele mai simple alcătuiri ale lumii.

La fel de emoționante mi s‑au părut lucrările lui Horia Bernea, în care am recunoscut amintirea trecerii sale prin spațiul Mănăstirii Văratec. Biserica centrală, clopotnița și turnul clopotniței mari se desprind din pânze asemenea unor imagini păstrate într‑o memorie afectivă. Poate că acele locuri arătau altfel cu șase sau șapte decenii în urmă, dar pictura le‑a păstrat o frumusețe care nu este marcată de trecerea timpului. În fața lor, ai impresia că auzi clopotele de odinioară și că, pentru o clipă, te întorci într‑o lume în care timpul curgea mai domol, iar oamenii aveau răgazul să privească și să asculte.

Florile de măr, florile adunate din grădini, merele și celelalte motive vegetale din lucrările lui Horia Bernea mi‑au prilejuit o emoție aparte. Ce poate fi mai simplu și, în același timp, mai profund decât o floare de măr? Ce poate fi mai aproape de ideea de puritate decât o petală delicată, peste care se așază roua dimineții? În asemenea imagini, pictura depășește hotarele reprezentării și devine o meditație asupra creației.

Privind îndelung aceste flori, mi‑au revenit în minte versurile lui Vasile Militaru, poetul care ne îndeamnă să ne apropiem de smerenia Mântuitorului Hristos și să înțelegem adevărata măsură a frumuseții:

„Voi trufași a căror turmă

Patimile o frământă,

Căutați o clipă numai

La smerenia Lui sfântă.”

Iar mai departe, poetul evocă neprihănirea florii de cireș și a rocii de rouă din cupa florilor de măr, pentru ca, în cele din urmă, să ne conducă spre o comparație tulburătoare cu neprihănirea lui Hristos.

Am simţit că aceste versuri însoțesc firesc picturile din expoziție pentru că florile zugrăvite pe pânze nu sunt doar exerciții de măiestrie plastică. Ele ne pot învăța să privim cu mai multă smerenie, să descoperim curățenia sufletească în lucrurile mărunte și să înțelegem că frumusețea adevărată nu este niciodată despărțită de iubire și credință.

Expoziția „De gardă” ne invită să fim și noi de gardă... De gardă în fața uitării, în fața nepăsării, în fața degradării sensibilității și a pierderii reperelor spirituale. Ne îndeamnă să păstrăm legătura cu frumosul și să nu lăsăm ca graba cotidiană să ne răpească bucuria contemplării.

Nu pot să nu mă gândesc, de asemenea, la generozitatea doctorului Sorin Costina. A colecționa înseamnă, uneori, mult mai mult decât a aduna obiecte de artă. Înseamnă a recunoaște valoarea unui artist, a‑i înțelege căutările, a‑i ocroti creația și a crede că ceea ce astăzi aparține unei sensibilități individuale poate deveni mâine patrimoniu spiritual al unei întregi comunități. Prin această colecție, medicul de la Brad a devenit, fără îndoială, un păstrător al unei importante pagini din istoria artei românești.

Întâlnirea publicului cu aceste lucrări ne oferă prilejul de a înțelege mai bine o epocă și oamenii ei. O epocă în care, dincolo de dificultățile cunoscute, au existat artiști care au refuzat să renunțe la frumusețe, oameni care au cultivat prietenia, credința și libertatea interioară și colecționari care au avut curajul și sensibilitatea de a le recunoaște valoarea.

Am plecat din sălile muzeului cu sentimentul că văzusem nu doar o expoziție de pictură, ci o adevărată lecție de viață. O pildă despre dăruire, prietenie, credință și puterea artei de a păstra lumina chiar și în întunecate vremuri.

Toamna își continuă trecerea, frunzele se desprind încet din copaci, iar zilele se scurtează. Dar florile lui Paștina, grădinile evocatoare ale lui Sârbulescu, imaginile mănăstirești și celelalte mărturii ale acestei colecții rămân ferestre deschise spre o lume mai curată.

Poate că acesta ar fi cel mai frumos dar al expoziției „De gardă”: acela de a ne reaminti că, indiferent de vremuri, omul are nevoie de frumusețe cum are nevoie de aer, de lumină și iubire. Iar acolo unde un artist așază culoarea cu sinceritate, unde un colecționar păstrează cu generozitate și unde privitorul se oprește cu emoție, arta își împlinește menirea.

Pentru că, în cele din urmă, nu doar medicii sunt chemați să stea de gardă în fața suferinței. Și noi suntem datori să stăm de gardă în fața frumuseții, a credinței și a tot ce înnobilează sufletul omenesc.