Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dumnezeu, calea și povața spre tot adevărul

Dumnezeu, calea și povața spre tot adevărul

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Alexandru Pripon - 23 Aug, 2020

Pandemia nu dă semne de acalmie. Vaccinul se lasă aşteptat. Stăm în calea acestei furtuni, pasivi, așteptând ca totul să înceteze, iar pericolul să dispară, cuminte, de la sine. Dar este imposibil să ajungem la adăpost, atât timp cât insistăm să lăsăm porțile deschise pentru orice nouă fațetă a căderii, astfel că, prin cetate, rătăcesc nestingherite alte potențiale dezastre, gata oricând să dea naștere unei noi vijelii. Și nu se poate spune că suntem lipsiți de orice alternativă, doar că variantele oferite sunt, mai toate, nefericite, în așa fel încât ne lovim, tot mai des, de situația ingrată a necesității ­selectării celei mai mici daune.

Nu este corect că trebuie să alegem între două ori mai multe rele. Căci, orice ar fi, amorțirea spiritului cu raționamente - cărora li se conferă aspect de cugetări corecte apriori - pregătește terenul pentru o cădere, nu pentru un progres. De ceva vreme, deja, suntem în calea vârtejurilor, fără a fi în stare să ne ferim, măcar o clipă, din drumul urgiei. Deoarece aici, pe marginea sinelui, unde insistăm să pășim într-un echilibru precar, iau naș­tere măruntele zvonuri și marile mistificări, numai bune pentru a învălui în ceață cursul vieții noastre.

Românul, dintotdeauna, a fost sincer în demersul său de a-și trăi viața așa cum este, fără a-i adăuga comentarii suplimentare, care mai mult încurcă parcursul existenței lui firești. În privința cunoașterii, de asemenea, românul a dovedit aceeași sinceritate, străduindu-se să nu inunde cu un abstract inutil împrejurările concrete ale existenței sale. Alegerile noastre, în privința lucrurilor cu adevărat importante, au fost cele potrivite momentului. Iar experiența poporului nostru, de atâtea veacuri, ne-a învățat că suntem puternici când privim în față realitatea și că, atunci când ne uităm în jur cu ochii altora, cercetând contururile adevărului prin intermediul descrierilor, nu al propriei percepții, putem deveni simpli purtători de stindard ai celor care vor fi descriși, în cărțile de istorie, drept învingători.

O nouă cădere în necu­noaștere, urmată de una și de încă una, ca un nou avânt cumplit, doar de dragul experimentării unei mirări stranii sau al unei siguranțe nefirești. Acesta ar putea deveni traseul nostru prin lume, dacă nu vom înțelege că, prin neîncetata furtună care ne învăluie, dincolo de aparența răului mai mic, există un singur bine, un punct stabil, un reper neschimbat de-a lungul timpului: Dumnezeu. Cred din inimă că ne putem păstra locul în istorie, după cum putem să cercetăm evenimentele trecutului și să ne croim viitorul, dacă vom ști să ne luminăm calea, peste clipe ori veacuri, prin credință. Știu că urmele noastre sub soarele devenirii - adesea afundată în negurile istoriei redactate de și pentru alții - vor deveni vizibile, prin strălucirea divinului din sufletul neamului românesc. Iar acest lucru nu este o simplă părere personală, ci o convingere izvorâtă din ex­pe­riența strămoșilor noștri, că­lăuziți de credință către împlinire.

Căutând să descrie, la anul 1719, în lucrarea Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, evo­luția peste veacuri a neamului nostru, domnitorul cărturar ­Dimitrie Cantemir scria: „Mărturisim și nu fără puțină tânguială ne cutremurăm, de mare și de nepurtat greuința carea asupră-ne vine; căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclătite stau; și multe, și împletecite împidicături îna­intea pașilor ni să aruncă, carile și pașii înainte a muta ne opresc și calea Hronicului nostru slobod a alerga, tare astupă; și ca troeanii omeților de vivor și vi[s]col în toate părțile spulbărați și aruncați, cărările céle mai denainte de alții călcate, atâta le acopăr și le ascund, cât nu fără mare frica primejdiii ne iaste, ca nu cumva pârtea rătăcind și cărarea pe carea a merge am apucat pierdzind, ­cursul istoriii noastre în adânci vârtopi și neâmblați codri, de povață lipsit să cadă și așé la doritul popas și odihnă să nu putem agiunge. Ce întăi pre Dumnădzău, carele iaste calea și povața spre tot adevărul ­într-agiutoriu chemând, pre cât în slabe și slăbănoage putin­țele noastre va fi, cea de demult și de la mulți părăsită cale a cerca și urmele céle astupate și pierdute a adulmăca și a le descoperi ne vom nevoi”.

Astăzi, la mai bine de 300 de ani distanță, când vântul rosto­golește cuvântul către alte și alte zări, cred că a venit momentul să privim în urmă și să învățăm, din nou, care ne este locul și de unde ne vine scăparea. Și aceasta nu prin selectarea uneia dintre variantele nefericite care ne sunt puse înainte de unii sau de alții, ci prin regăsirea lui Dumnezeu, calea și povața spre tot adevărul, păstrătorul și ocrotitorul poporului român.

Citeşte mai multe despre:   pandemie  -   vaccin