Educaţie religioasă versus îndoctrinare religioasă

În acest an mai mult ca oricând, ora de religie a fost atacată în mod direct printr-o campanie inumană şi distrugătoare, uitându-se parcă de condiţiile nedrepte şi umilitoare prin care au trecut Biserica, neamul românesc şi educaţia religioasă în regimul ateo-comunist de care credeam că am scăpat o dată pentru totdeauna acum 25 de ani. Tinerii care şi-au vărsat sângele pentru libertate în general, deci şi pentru cea religioasă, în decembrie 1989 au făcut acest sacrificiu suprem, pentru ca acum să vedem că tot ceea ce am dobândit este din nou zdruncinat din temelii şi că democraţia şi statul de drept, inclusiv libertăţile noastre stau sub semnul întrebării.

Referitor la ora de religie, trebuie să explicăm de ce vorbim despre educaţie religioasă, iar nu despre îndoctrinare religioasă, aşa cum greşit  a fost invocat de aceşti duşmani declaraţi ai credinţei strămoşeşti. În primul rând, educaţia religioasă presupune mai mulţi factori sau parteneri ai procesului educativ, şi anume: şcoala, familia, Biserica şi comunitatea locală. Când vorbim despre îndoctrinare, acest fapt arată mai mult ca un proces unilateral, impus, şi nu ca o libertate de alegere, ceea ce nu a fost cazul, nu este şi nu va fi în ceea ce priveşte educaţia religioasă din şcolile noastre publice. Educaţia religioasă este un drept fundamental, liber consimţit, prezent în majoritatea statelor Uniunii Europene, asigurat şi de Legea fundamentală a statului român: „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege“ (Constituţia României art. 32, alin. 7). Aşadar, nu se vorbeşte depre vreo îndoctrinare religioasă, ci, dimpotrivă, despre învăţământ re­­ligios, adică de educaţie religioasă liber consimţită de părinţi şi copii ca parteneri edu­caţionali şi beneficiari deo­potrivă.

Conform dicţionarului explicativ al limbii române, „a îndoctrina pe cineva“ înseamnă a iniţia, a conduce, a forţa să studieze, să asimileze o învăţătură peste voinţa celui educat, lucru cu totul fals în ceea ce priveşte procesul educaţiei religioase, care este o activitate benevolă, prin consimţământ şi care ţine cont de tradiţia bimilenară a locuitorilor acestei ţări.

Potrivit aceleiaşi surse, „educaţia este fenomenul social fundamental de transmitere a ex­perienţei de viaţă a genera­ţiilor adulte şi a culturii către generaţiile de copii şi tineri, abi­li­tării pentru integrarea lor în societate“, inclusiv a spiritualităţii şi tradiţiilor acestora, lucru înfăptuit şi prin educaţia religioasă prin care sunt transmise simţămintele, trăirile, valorile şi convingerile unui popor, ale unui neam din moşi-strămoşi.

Potrivit celor prezentate, educaţia religioasă nu are nici o legătură cu fenomenul de în­doc­trinare, care este unul extremist, fundamentalist, străin spiritualităţii şi învăţăturii creştine, ci, dimpotrivă, educaţia religioasă are în vedere doar modelarea şi formarea armonioasă a copilului, în chip holistic, educaţie nu numai pentru trup, ci şi pentru suflet ca tot unitar, spre realizarea unei societăţi mai bune, echilibrate şi lipsite de fenomene extremiste şi de intoleranţă de orice natură.