„Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim...”

Mărturisesc că, în pregătirea călătoriei la Ierusalim, pusesem accentul pe planul religios și istoric al acesteia, concentrându-ne, ca toți pelerinii, pe obiectivele vechi și de mare rezonanță pentru creștini. Nu ne așteptam ca aspectele „profane” ale locului (din care reți­nusem valmeșul multicultural și potențialul conflictual interreligios) și mai ales pulsul său sociopolitic să ne entuziasmeze. De obicei, cei veniți de departe sunt obtuzi la pasiunile politice ale băștinașilor. Dar energia luminoasă revărsată peste oraș cu ocazia Zilei Ierusalimului nu putea să nu te impresioneze! Chiar dacă nu aveai motive să rezonezi cu entuziasmul miilor de tineri ieșiți să-și serbeze orașul și victoria într-un război controversat, bucuria și solidaritatea de pe fețele lor erau contaminante! Căci numai o bucurie curată poate contamina un străin, nu și patimile unui naționalism egoist: străinii sunt primii care îi sesizează potențialul belicos. Acum, însă, pe 24 mai 2017, rămăsese doar bucuria. Orașul, abia eliberat de sub asediul forțelor de ordine care îl paralizaseră în timpul vizitei lui Donald Trump, este ­inundat acum de o altă invazie, de data asta jovială și mai puțin protocolară, dar mult mai zgomotoasă: aceea a tinerilor.

Ne bucurăm și noi că Dumnezeu ne-a dăruit a cunoaște și acest modus vivendi atât de tineresc și dinamic al patriarhalei cetăți, pe care, ca pelerini preo­cupați în special de istorie veche, nu l-am fi bănuit. Multe citadele antice își epuizează puterea de viață, implodând în propriul gol existențial ori devenind, cel mult, muzee în aer liber. Nu este acesta cazul Ierusalimului, pe care numai de epuizare nu îl poți acuza! Tinerețea și vitalitatea sa fremătătoare lasă în umbră metropole mult mai tinere și mai prospere, ca New York, Tokyo, Frankfurt, Londra sau Moscova, în care localnicii se plâng mereu de stres și depresii. Poate că moartea e mai aproape pe străzile Ierusalimului decât în metropolele nordului, dar și dragostea de viață și patriotismul localnicilor sunt mai mari.

Dictonul rabinului cordobez

Densitatea simbolică excepțio­nală a orașului o receptează fiecare turist și pelerin; artiștii ajunși aici încearcă s-o exprime; nu tuturor le reușește. „Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu există poezie, nu există cântec, fapt şi lucru care să poată exprima ce simte cineva când pronunţă cuvântul Ierusalim. Acest cuvânt cuprinde totul”, spunea rabinul Iosef Wasserman, argumentând cu un citat din rabinul medieval cordobez Şmuel Ha-Naghid, care spunea acum o mie de ani: „Dacă cineva a scris chiar cinci mii de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca şi cum n-ar fi scris nimic. Dar dacă el va scrie o singură poezie despre Ierusalim, în această poezie el va exprima totul, pentru că este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.

Fără a fi cunoscut vechiul dicton al rabinului-poet din Cordoba, am simțit și eu, în urma acestui pelerinaj, nevoia de a scrie cel puțin un poem despre sfânta cetate, care mi-a arătat atâta mărinimie și m-a împresurat cu daruri atât de bogate. Un poem pe care și eu l-am voit a cuprinde „totul”, așa cum pot literele uneori să o facă. Această „totalitate”, inerent fragmentară, asemeni unui poliedru de cristal, se poate revărsa oricând în alte culori și lumini, în alte semnificații. Și în alte întâmplări și poeme.

Una dintre aceste noi „întâmplări și poeme” este întâlnirea cu artistul fotograf Dmitri Brickman, cel mai inspirat poet vizual al Ierusalimului, din câți am cunoscut. Despre genialele sale videoeseuri și interpretări fotografice ale cărților și toposurilor sacre ale omenirii am scris nu demult. Dmitri Brickman a acceptat să vină special de la Tel Aviv să se întâlnească cu noi, pentru a ne arăta câte ceva din misterele bătrânei cetăți. Ca autor a câteva fotoalbume și filme de artă despre Ierusalim, cu­noaște ca nimeni altul orașul. Dar pentru că este foarte ocupat, și pentru că și noi, pelerinii, avem agenda încărcată, nu am găsit moment mai potrivit a ne întâlni decât aglomerata Zi a Ierusalimului. Și tocmai la Poarta Jaffa, care este literalmente sufocată de hoardele de tineri cu steaguri, aflați în permanentă mișcare. Mulți­mile împing din toate păr­țile. Cum ne vom găsi în acest furnicar? Zgomotul e atât de mare, încât vorbitul la telefon e inutil. Dar Dmitri e un om cu prezență de spirit și, la cei 1,90 metri ai săi, se urcă pe o piatră masivă din fața porții, așa că devine ușor de observat în marea de oameni. Ne întâlnim.

Înotăm în marea de oameni; la fiece pas spunem „excuse me!” și mulțimea compactă ne face loc, astfel că înaintăm fără să împingem și să fim împinși; într-o aglomerație bucureșteană nu s-ar fi întâmplat asta. Nici urmă de agresivitate la acești tineri înfă­șurați în steaguri alb-albastre cu steaua lui David, care realmente știu să-și sărbătorească identitatea! După câteva zeci de metri de înot prin zumzetul neostoit al mulțimii, deodată se face liniște: o liniște mare, din alt tărâm! Parcă și lumina s-a schimbat! Am intrat în Cartierul Armenesc. (Va urma)