Flori de gheață

Ningea. Călătoream cu o sperietoare de ciori în cușetă. Doar noi doi în tot trenul și doar ninsoarea și trenul pe câmp!

Până unde mergi? m-a întrebat sperietoarea din senin.

Până la capătul vieții mele, i-am spus.

Vezi să nu mă păcălești și să cobori mai devreme!

Nu e treaba dumitale când vreau eu să cobor! am repezit-o furios.

Cum să nu fie? a sărit ea în picioare mirată. După ce o să te însori cu mine, n-o să mai fie.

Să ce? am țipat cât m-a ținut gura.

Nu vezi? a încercat ea să mă domolească, arătându-mi rochia albă de mireasă în care era îmbrăcată.

Crezusem că e de la ninsoare, când am văzut-o urcând.

Sunt o bătrână păpușă de cârpă, am auzit-o apoi vorbind.

Ziceam să nu mor înainte de a afla ce e dragostea.

Nu trebuie decât să mă ții de mână și să spui da. Atâta tot! Ce zici, o să spui?

I se înlăcrimaseră ochii de sticlă în timp ce vorbea.

O să spun, i–am răspuns, cu ochi la fel de înlăcrimați.

Și mai e ceva, s-a înveselit dintr-odată bătrâna mireasă.

Eu sunt lipsită, cum bine se știe, de inimă. Așa că lasă-mă să mă îndrăgostesc de tine cu inima ta.

Nici n-a terminat bine de vorbit că a și început inima să-mi crească.

S-a făcut cât cușeta în care ne aflam, în primele clipe.

După aia, cât trenul, iar la urmă, cât câmpul!

Călătoream alături de sperietoarea de ciori într-un tren ce trecea chiar prin inima mea.

Tot din inima mea cădea și zăpada care acoperea câmpul.

La prima haltă eu o să cobor! a zis ea. Doar până acolo o să-ți fiu mireasă, atât.

Cu toate că mai era destul până la venirea primăverii, a început să cânte un cuc în depărtare.

Singurătatea mea cântă, s-a grăbit sperietoarea să mă lămurească. Eu am chemat-o. Doar nu era s-avem o nuntă fără lăutari!

Ce bine că te-ai gândit la asta, am spus, altminteri nunta noastră ar fi fost foarte tristă!

Pentru că trenul își micșorase viteza, pregătindu-se să oprească, i-am propus să ne îmbrățișăm înainte de a ne despărți.

Asta îmi doream și eu, a rostit ea în șoaptă.

Tocmai atunci a crăpat un geam din cauza gerului și a pătruns în cușeta noastră vântul, clătinându-ne de mai multe ori îmbrățișarea cum ai clătina o sticlă de șampanie.

Ne amestecase vântul atât de mult, încât nu mai știam care dintre noi trebuie să coboare. Poate eu, poate ea.

Ningea mai departe, iar inima mea, care devenise și a ei, nu numai că nu se făcea mică la loc, așa cum fusese mai înainte, ci continua să crească, depășind marginile câmpului.

O auzeam bătând cu putere în trenul ce înainta prin ninsoare, dar și departe în urmă, în pieptul de cârpă al miresei.

Am înțeles cine coborâse și cine nu.

Sperietoarea tocmai aruncase peste umăr buchetul de flori de gheață pe care i le culesesem chiar eu de pe geamurile trenului, înainte să ne strângem în brațe.

Nu se grăbea nimeni să le prindă. De aceea nu se grăbeau nici ele să cadă pe câmpul înzăpezit. Se țineau prin aer după tren, amestecându-se cu ninsoarea.