Grâul din icoană

Stinge și tu macii ăia și culcă-te!, îmi zicea bunica de pe prispă.
Ea îmi spusese că spicul de grâu e Maica Precistă, iar bobul din spic, Fiul Său. Numai că eu, în loc să mă uit pe câmp, ca să văd dacă este adevărat ce îmi spune, m-am uitat la icoana de pe perete și am rămas mut de uimire. Se legăna un spic de grâu deasupra candelei aprinse.
Voiam să strig: Bunico, vino repede să vezi ce se întâmplă!
Însă vocea mi se făcuse mică de tot, cât respirația unei furnici, și-mi dădeam seama de ce, ca nu cumva să creadă bobul din spic că e mai mare decât el.
Umbla vocea mea rușinată prin casă. N-o mai auzeam nici eu, darmite bunica!
Cu toate acestea, Maica Domnului vorbea cu mine, și eu îi răspundeam, crezând că vorbesc în gând. Și-n timp ce stăteam eu cu grâul din icoană de vorbă, se umpleau pereții casei noastre de spice, și-ncepea să se albească întunericul de la macii risipiți peste tot prin odaie. Venise parcă tot câmpul în camera unde dormeam, care era cea mai mică din toată casa noastră cu două odăi, care era cea mai mică dintre toate casele din sat, care era cel mai mic sat de pe pământ.
Cum de încăpea acolo câmpul, ce era mai mare și decât casa, și decât satul, nu știu!
Și cum de se putea face dintr-un singur spic de grâu pâine pentru toți flămânzii lumii, nu reușeam să înțeleg. Dar se făcea! Chiar în cuptorul din curtea noastră se cocea. Și chiar Maica Domnului cobora din icoană și-o împărțea cu mâna ei. Îmi dădea și mie un coltuc.
Înainte să se crape de ziuă, îmi clăteam fața cu nițică lumină de maci și așteptam s-o aud pe bunica trezindu-se.
- Tot nu i-ai stins, bombănea ea, deschizând ușurel ușa. După care, văzându-mă cu ochii deschiși, spunea, înainte de a se închina la icoană: Tu ai plâns. Să nu zici că mi se pare!
Exact asta ziceam. Și-mi vâram repede capul sub plapumă, ca bunica să nu poată să-și dea seama c-am mințit-o!