Horea Paștina la 80 de ani

În septembrie eclesia românească l-a celebrat pe maestrul Horea Paștina cu ocazia împlinirii a 80 de ani de viață. Artistul, ajuns la maturitate deplină, a pătruns în zona eterică a discursului teologic esențializat, a cromaticii înduhovnicite, a Logosului geometrizat, armonizat în linii și cercuri. Logosul este atât de suveran, atât de bogat, atât de plastic și atât de permisiv cu omul încât se lasă „încadrat” în armonii cromatice și liniare, se lasă „capturat” în culoare, El duh fiind.

Marțea trecută, la lansarea albumului „Punctul” apărut la editura Addendum a vorbit prietenul lui de o viață, Dumitru Horia Ionescu (Dumitraș, așa cum îi spunea Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, bunicul său). În discursul de o rară grație a exprimării, vorbitorul a formulat un adevăr uimitor, și totuși la îndemână: pictura lui Horea Paștina este continuarea în culoare și idee a Filocaliei. Artistul a petrecut ani de zile în proximitatea Părintelui Stăniloae și a soției acestuia, a viețuit cu ei câteva ore pe zi în apartamentul din strada Cernica. Și asta în perioada în care fiica părintelui, Lidia, și nepotul său, Dumitru Horia, aleseseră calea exilului din România comunistă...  Așadar, s-au sprijinit reciproc, emo­țional și duhovnicește. Și s-au pictat unul pe altul, cu lentoare și gingășie: în carnea inimii (Dumitru) sau pe pânza de pe șevalet (Horea).

Iar acum a venit rândul nostru să ne îmbogățim viața sufletească în urma acestei simbioze duhov­nicești a doi oameni excepționali: teologul Dumitru Stăniloae ne vorbește în continuare, dar altfel, prin tablourile lui Horea Paștina. Ne vorbește despre „punct” ca despre începutul sau sfârșitul nemărginirii, ca un hotar abia perceptibil, dar care este chiar centrul creației. Locul de unde pornește totul: materie condensată, geometrie a vârfului de ac, cuvântare in nuce. Puncte găsim pretutindeni, dar PUNCTUL paștinian este chiar locul de unde artistul știe că au început toate. Și se găsește în centrul vizual, cromatic și geometric al lucrărilor sale, ca o baliză vizuală și ca o veghe a minimalismului estetic. În rest, alb. Mult alb. În diferite grade...

„Ce alb, ce negru de alb” murmura Nichita într-o frumoasă poezie (din „Măreția frigului”, 1972). Culori contrastante care se întrepătrund, se contopesc, se unesc. În arta smerită cromatic, discretă în paleta de culori și de-abia întrezărită în contur, punctul are locul lui preferat, este chiar centrul privirii. Privirea iconică pe care ne-o propune artistul-teolog este una a perfecțiunilor geometrice și mai puțin (sau deloc) a personajelor. Psalmii în culoare pe care maestrul îi ridică Atotțiitorului au cofrajul geometriei coborâte din Cer. Apoi, dealurile molatice și grădinile bogate (dar neconcupiscente, sobre, rezervate), naturile „moarte” sau ferestrele estompate - toate completează senzația de „lume a lui Dumnezeu” cu frâna ispitei trasă la maximum. Privirea lui Paștina asupra lumii e una monahală, curată adică. Și diafană, transparentă adică.

Lumea românească - culturală și eclezială -trebuie să se bucure că asemenea artiști încă mai există. Ei sunt artiști pontifi, fac puntea între cult și cultură într-o perioadă în care semidoctismul este majoritar și fundamentalismul face ravagii, în care discursul artistic este marginalizat în unele medii clericale ca fiind „deviaționist dogmatic”, iar rigoarea monahală (să spunem) este ironizată în anumite cercuri intelectuale. Pe scurt, rar un artist creștin de o asemenea anvergură ca Horea Paștina, cu atare profunzime a trăirii în duh a ceea ce așterne pe pânză. Căci culorile și liniile lui au suflu de viață, venind de la Logos. Iar Punctul „lui” radiază!