Ieri interzise, astăzi banalizate

Rănile migraţiei ce se dezvoltă cu iuţime după Revoluţia din '89 trezesc în toţi şi în toate dorinţa regăsirii identităţii de neam şi de credinţă. Tinerii şi chiar cei mai în vârstă, lipsiţi în vremurile trecute de curajul apropierii de cele sfinte, îşi exprimă insistent dorinţa de a înţelege rânduielile liturgice, actele, gesturile şi rostul obiectelor legate de Biserică şi de viaţa noastră, a creştinilor. Scriptura, lumânarea, icoana, tămâia, candela, crucea, busuiocul, coliva şi multe altele dintre cele investigate şi căutate acum cu interes sunt lucruri simple, comune, care pe vremea moşilor şi strămoşilor noştri nici nu trebuiau explicate, pentru că toată lumea le ştia şi le înţelegea. Sunt lucruri nu fără sens, ci expresii autentice ale unui anumit mod de a fi, mod profund şi coerent de a exista.

După o perioadă în care ne-am ignorat propria cultură şi spiritualitate întemeiată pe o credinţă extrem de profundă, bisericile au pangare special amenajate, unde credincioşii îşi pot găsi darurile duhovniceşti pentru ei şi pentru cei dragi. Au apărut foarte multe librării şi galerii de artă care ne oferă tuturor lucruri frumoase şi autentice, dar cei mai mulţi caută în continuare aceste obiecte sfinţite în noianul diversităţii literare şi publicistice, aflate de cele mai multe ori la tarabe.

Dacă în trecut aceste lucruri au fost anihilate din viaţa noastră, fiindu-ne interzise, acum riscăm foarte mult să le pierdem prin banalizarea lor sau a slujirii căreia îi sunt dedicate, banalizare care înlesneşte nu interzicerea lor, ci mai degrabă achiziţionarea de oriunde şi folosirea lor oricând, reuşindu-se inevitabila uzură a sfinţeniei şi aruncarea Numelui lui Dumnezeu în subsolul unei lumi în care adevărul lucrurilor mai există uneori doar dacă este ascuns sau aşezat între paranteze. Expunem Sfânta Scriptură pe care bunicii şi părinţii noştri o primeau ca dar de la naşi sau de la preotul duhovnic pe tarabă doar pentru a fi mai accesibilă şi pentru că am obţinut în unele cazuri banalul drept de autor, care oricum astăzi este furat cu zâmbetul pe buze.

În vâltoarea timpului dispare sentimentul că aceste discrete prezenţe ale Dumnezeirii, precum Biblia, icoana, crucea şi celelalte, sunt lucruri ce poartă pecetea neştearsă a Duhului lui Dumnezeu peste lume, al căror rost este conceput în perspectiva veşniciei şi ar trebui lucrate cu multă sudoare, nicidecum la normă sau în serie, iar ostenitorul lor ar trebui să nu aibă grija dead-line-ului, pentru că în cazul acestor lucruri pe care le dăruim în primul rând lui Dumnezeu şi apoi oamenilor nu data terminării este importantă, ci realizarea lucrului la măsura deplinătăţii. Preţuirea lucrurilor sfinţite trebuie să înceapă de la alegerea celor mai bune materiale până la investiţia fără măsură de energie şi de vieţuire creştină pentru realizarea lor, precum şi până la alegerea celui mai potrivit şi recomandat loc de a le procura.

Grija pentru a ne împodobi casa cu icoane, cu candelă, cu Scriptură trebuie să fie egală măcar cu grija pe care o acordăm pentru a ne procura haina potrivită şi frumoasă pentru o nuntă sau pentru întâlnirea cu un drag prieten. Lucrurile sfinte şi sfinţite nu trebuie aşezate lângă lucruri condamnate culturii ecranului şi consumului facil sau subordonate principiilor de piaţă, care de multe ori aşază inevitabil la bază cantitatea şi ieftinătatea. Misiunea Bisericii Ortodoxe Române, precum şi lucrarea ei sfinţitoare, se desfăşoară într-un mod lăuntric, tainic şi nobil. Grija pentru cele sfinte ne apropie de sfinţirea lăuntrică, iar modul cuminte, discret şi de drag pentru lucrurile lui Dumnezeu transmite această bucurie fiecărui mădular.

Astfel ne păzim de atitudini care ne-ar împinge la folosirea modurilor şi mijloacelor exterioare de exprimare a credinţei. Astfel nu mai răstignim fiecare în parte identitatea noastră şi nu mai uităm că Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă.