„Infailibilitatea” elitelor

Elitele sunt fundamentale pentru existența unui popor, a unei națiuni, a unui stat. Numai popoarele care au avut de-a lungul timpului elite bune, conștiente și responsabile au supraviețuit și s-au dezvoltat, au rodit și s-au afirmat. Restul au pierit în neantul anonimatului. De exemplu, despre romani știm sigur că s-au transformat (prin amestecuri etnice diferite) în italieni, francezi, spanioli, portughezi, români, catalani, provensali, friulani, dalmați, retoromani. Romanii au rodit în lume prin latinitate, prin limbile neolatine, prin cultura lor, prin dreptul roman (studiat și azi în universitățile lumii). Dar despre huni, gepizi, avari, pecenegi, cumani, ce știm astăzi? Că s-au topit iremediabil în istorie, aproape fără urme sau cu urme foarte puține. Românii s-au desăvârșit ca popor odată cu celelalte popoare romanice, adică spre finalul mileniului I, când apar în surse cu numele de vlahi (consemnat în multe variante). Dacă au trăit până acum, dacă au o limbă vorbită cam de 30 de milioane de oameni, o cultură scrisă, un stat și un rol (mic, așa cum este el) în Europa și în lume, este fiindcă au avut elite bune de-a lungul timpului, adică nu au rămas de izbeliște, în bătaia vânturilor sorții, ci au avut câte un reper, câte o țintă de atins. Firește, nici elitele nu sunt infailibile și pot greși. Simion Bărnuțiu se adresa la 1848 liderilor români din Transilvania, adică îi atenționa pe colegii săi într-o formă memorabilă, care a făcut carieră: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Azi, din păcate, se știe că și popoarele, prost conduse, pot „rătăci”, inclusiv utilizând regulile democrației.

Elitele unei națiuni trebuie să vizeze în tot ceea ce fac în calitatea lor de elite binele acelei națiuni, prosperitatea și afirmarea sa, optimismul și încrederea, înțelepciunea și cumpătarea. Elitele care „lucrează” pentru disoluția națiunii lor încetează să mai fie elite naționale - adică lideri, capi, conducători ai națiunii respective - și se transformă în instrumente de propagandă ale altora, în călăi ai propriului corp național. Cosmopolitismul este o realitate onorabilă, normală în lumea de astăzi, globalizată, în care îți trebuie câteva ore cu avionul ca să ajungi în cel mai îndepărtat colț. Planeta, spun unii, este un „sat global”. Dar eu nu înțeleg de ce planeta aceasta trebuie să fie de o singură culoare, cu o singură concepție, de o singură voință, anume a celui care comandă! De ce ideea de „cetățean al universului” o exclude a priori pe aceea de membru al unei națiuni. Mi se pare că se cultivă azi, sub aparența democrației fără limite, noi tipuri de discriminare, mult mai subtile. Unii intelectuali români „subțiri” și „rafinați” ne ademenesc cu globalismul, cu europenismul, cu nevoia de a fi universali, contrapunând acestora națiunea română, ca și cum aceasta ar fi o realitate de rușine, bună de ignorat, dacă nu chiar de ponegrit și de desființat. Un intelectual este bun dacă este autentic, dincolo de disputa național-cosmopolită, dar riscă să nu mai fie nimic dacă-și neagă mama care l-a născut. Or, pe noi, românii, ne-au plămădit pentru lume limba aceasta, credința, latinitatea, văile alternând cu dealurile, „râul, ramul”, „veșnicia născută la sat”, „Ozana cea frumos curgătoare”, „Oltul nost, bătrânul”, dorul și doina, mioara și „Miorița” și câte altele! Mamele noastre ne-au dat ca zestre toate astea, iar dacă nu prețuim această zestre, nevolnici și nemernici suntem noi, nu mamele. Dacă nu putem iubi și prețui țara asta, de vină nu este țara, ci noi! Țara, din păcate sau din fericire, ne ține (deocamdată) pe toți, vrednici și nevrednici deopotrivă…