Întâlnirea şi canonul de neuitat

În cimitirul Mănăstirii Sihăstria, printre cruci vechi, cu fotografii aducând aminte de părinți care au făurit și, apoi, au străjuit trecutul așezământului monahal, în apropierea unui gard, ocrotit de copaci înalți, se află un mormânt care, acum ceva timp, nu avea nici o fotografie. Dar slovele cioplite cu migală pe piatra albă dezvăluie un chip atât de bine cunoscut, al duhovnicului și călăuzitorului spre mântuire pentru atâtea generații de creștini, arhimandritul Ioanichie Bălan (10 februarie 1930 - 29 noiembrie 2007).

Eram copil. Elev la Seminarul Teologic, cu o brumă de învățătură, care, în stadiul de teorie, era insuficientă. Abia știam ce aveam să fac mai departe în viață, privind preoția ca finalitate a studiilor și ca pe un drum facil... Deoarece mulţi dintre cei cunoscuţi mi-au vorbit despre Mănăstirea Sihăstria, despre părinții înduhovniciți de acolo și, nu în ultimul rând, despre frumusețea senină a acelui spațiu, unde sălășluiește sfințenia, am purces în pelerinaj, alături de cel mai bun prieten al adolescenței mele, sperând să găsesc... nici nu știam ce anume.

În fața chiliei părintelui Cleopa era adunată multă lume. Am ascultat, fermecați, cuvintele celui care știa să pătrundă în suflete și să descrie devenirea, în termeni simpli, dar încărcați de neverosimilul, poeticul pitoresc al credinței neabătute.

Cu gândul la „Patericul românesc”, „Convorbirile duhovnicești” și „Călăuza ortodoxă...”, am vrut să îl vizităm și pe părintele Ioanichie. Au urmat ore de așteptare, întrucât a revenit târziu la chilie. Iar odată ajuns acolo, s-a manifestat altfel de cum ne imaginam. Ne-a întrebat, cu o blândețe ostenită, dojenitoare: „De ce ați venit la popă? Că popa e rău, dă canoane grele!” Doar că nu voiam să ne spovedim, ci doar să primim câteva povețe duhovnicești. Și i-am zis asta, crezând că vom răspunde lămuritor la întrebare.

Au urmat poate cele mai grele momente din viața mea de învățăcel (atunci, ca și astăzi) în ale teologiei. Ne-a vorbit puțin, frumos și ferm, ne-a învățat despre credință și rugăciune, despre existența întru Hristos. Ne-a povățuit, în cele câteva clipe, să fim oameni și să Îl păstrăm în suflet pe Dumnezeu: Deoarece credința se trăiește, nu doar se învață.

A fost altceva decât am crezut. Iar astăzi, când atâta negură se revarsă asupra omenirii, înțeleg că a fost mult mai mult decât am fi putut spera. Deoarece cuvintele acelea și-au întipărit conținutul în sufletele noastre, demonstrându-ne că, și astăzi, rămânem tot copiii neștiutori, nedumeriți, aflați înaintea sfințeniei smerite a marelui duhovnic.

Mi-am propus să merg din nou la Sihăstria. Să poposesc în cimitirul mănăstirii, înaintea mormântului părintelui Ioanichie, și să îi dau, abia acum, răspunsul pe care nu am știut să i-l dau cândva: „Am venit la Sfinția Voastră pentru că aveam nevoie să ne arătați calea spre Hristos”. Și să îi mulțumesc pen­tru canonul - atât de greu, une­ori, de îndeplinit, exact cum a zis - de a trăi credința, nu doar de a învăța și a vorbi despre Dumnezeu.