Învățături din cuvintele vieții veșnice

Într‑o vreme în care celor mulți li se cerea să tacă, iar frica apăsa peste conștiințe asemenea unei ierni prelungite, au existat oameni care au păstrat îndrăzneala mărturisirii. Au vorbit prin faptele lor, prin statornicia în credință, prin răbdarea suferinței și prin cuvinte în care adevărul Evangheliei își arăta întreaga putere. Din acei ani de încercare ne întâmpină o mărturie de o tulburătoare frumusețe, păstrată de cei care iubeau cuvântul lui Dumnezeu și aflau în el merinde pentru suflet. Într‑o biserică a cetății Bucureștilor, aflată și ea sub apăsările și presiunile vremii, credincioșii se adunau în jurul unui preot care iubea Biserica din adâncul ființei sale. Ascultându‑l pe Părintele Constantin Sârbu, simțeau cum cuvântul plin de har le lumina înțelegerea, le întărea inimile și le deschidea, dincolo de strâmtorările zilei, zarea veșniciei.

În acel sfânt lăcaș, care se dovedise și altădată prea mic pentru mulțimea celor însetați de mângâiere, o femeie cu înțelepciune și adâncă trăire duhovnicească înregistra în taină predicile părintelui. Era cadru universitar și revărsa în această lucrare întreaga delicatețe a unui suflet care înțelegea prețul celor auzite. Veghea asupra fiecărei mișcări, străduindu‑se să nu tulbure rostirea nici măcar printr‑o șoaptă, nici prin foșnetul vreunui lucru, nici printr‑un gest nepotrivit. În grija aceasta se putea citi evlavia cu care primea cuvântul și dorința de a‑l dărui întreg celor ce aveau să vină. Aceeași luare‑aminte cuprindea întreaga biserică: oamenii ascultau adânciți într‑o liniște care devenea ea însăși rugăciune.

Printre cei prezenți se aflau însă și oameni trimiși anume să‑l înregistreze. Aceleași cuvinte erau urmărite cu intenții atât de diferite: credincioșii căutau în ele îndrumare și întărire, iar cei însărcinați cu supravegherea slujitorului căutau motive de învinuire. Părintele continua să mărturisească adevărul, cu răspunderea celui care știa că sufletele încredințate lui aveau nevoie de lumină. Le amintea tuturor că viața pământească este vreme de pregătire pentru veșnicie și că realizările proclamate de unii drept epocale rămân lipsite de adevărata viață când oamenii Îl alungă pe Dumnezeu din mijlocul lor. Într‑o lume care își înălța propriile izbânzi până la cer, el chema inimile să‑și regăsească măsura în lumina Împărăției.

Ne putem închipui ce însemna în împrejurările de atunci rostirea unei asemenea convingeri și câtă tărie lăuntrică presupunea fidelitatea față de Evanghelie. Cuvintele părintelui purtau greutatea unei credințe trăite și căldura iubirii sale pentru oameni. Această putere de viață le‑a făcut prețioase pentru cei care le‑au ascultat și le‑au păstrat. Salvate prin înregistrările de taină, apoi transcrise, corectate și așezate în pagină prin dragostea și osteneala maicilor de la Mănăstirea Diaconești, ele au străbătut anii și au ajuns până la noi, asemenea unei candele ocrotite cu grijă de mâini credincioase.

Astăzi, când Biserica îl cinstește pe Părintele Constantin Sârbu în ceata sfinților, îi primim învățăturile cu recunoștința celor cărora li s‑a încredințat o comoară. Frumusețea cuvintelor sale se descoperă deplin celui care le citește cu inimă deschisă, făcând să strălucească trăirea din care au izvorât: dragostea pentru Hristos, grija pentru Biserică și dorul de mântuire al păstorului pentru fiii săi duhovnicești. Câteva dintre aceste cuvinte se așază înaintea noastră, chemându‑ne să le primim și să le lăsăm să rodească. Prin ele, învățătura și iubirea Sfântului Preot Mărturisitor continuă să ne întâmpine și astăzi, îndreptându‑ne pașii către cuvintele vieții veșnice.

În omilia rostită la Pericopa vameșului Zaheu, Părintele Constantin Sârbu ne îndeamnă să privim dincolo de judecățile grăbite ale lumii, către adâncul sufletului omenesc, unde chemarea lui Dumnezeu poate trezi începutul unei vieți noi. Zaheu era mai‑marele vameșilor și purta asupra sa apăsarea disprețului celor din jur. Cei însărcinați cu strângerea dărilor erau priviți cu neîncredere și ostilitate, iar pentru a zugrăvi această împotrivire, părintele amintea o anecdotă atribuită lui Balzac. La venirea perceptorului, scriitorul i‑ar fi cerut valetului să spună că nu este acasă. Slujitorul i‑a amintit însă îndatorirea de a ne iubi aproapele și de a spune adevărul, la care Balzac i‑a răspuns: „Perceptorul nu este aproapele meu”. În această replică, dincolo de umorul ei amar, se întrezărește ușurința cu care omul îl scoate din hotarele iubirii pe cel care îl incomodează. Zaheu era un asemenea om, respins și osândit de ceilalți. Iisus însă nu l‑a urât. Îi cunoștea viața, îi știa căderile și vedea în el nu păcatul, ci posibilitatea întoarcerii. Bogat și mulțumit de sine până atunci, vameșul ajunge să‑și recunoască faptele rele, lăsând lumina întâlnirii cu Domnul să pătrundă în locurile întunecate ale inimii sale.

Din această întoarcere a lui Zaheu, părintele desprinde un îndemn care ne cercetează pe fiecare dintre noi: să prețuim sufletul aproapelui, chiar și atunci când slăbiciunile lui ne rănesc sau ne îndepărtează. Sub povara greșelilor se află un om care poartă chipul lui Dumnezeu și care poate fi ridicat prin pocăință. Înainte de a‑l judeca, se cuvine să ne recunoaștem propria răutate și să‑I cerem Domnului înțelegere, răbdare și dragoste pentru cel căzut. Să ne rugăm pentru puterea de a vedea în el chipul dumnezeiesc umbrit de păcat și pentru înțelepciunea de a‑l ajuta să se ridice. Astfel, întâlnirea cu aproapele poate deveni loc al milostivirii, iar cuvântul nostru poate aduce acea fărâmă de nădejde de care un suflet are nevoie pentru a porni către Dumnezeu.

În predica la Duminica Vameșului și a Fariseului, se adâncește aceeași grijă pentru însănătoșirea privirii lăuntrice. Părintele ne îndeamnă să nu ne măsurăm viața prin comparație cu oamenii cărora le descoperim păcate, căutând în neputințele lor îndreptățirea propriilor căderi. Să privim către sfinți, către curăția, smerenia și iubirea lor, pentru a înțelege cât mai avem de lucrat în ogorul inimii. Omul este însă ispitit să poarte greșelile semenilor în desaga din față, mereu deschisă înaintea ochilor, iar pe ale sale să le ascundă în cea din spate, departe de propria cercetare. Astfel, vede limpede ceea ce ar avea altul de îndreptat și rămâne străin de rănile propriului suflet. Pocăința începe atunci când avem curajul să ne aducem neputințele înaintea conștiinței și să cerem, cu smerenia vameșului, mila lui Dumnezeu.

La Duminica Fiului risipitor, glasul părintelui ne cheamă către casa părintească a iertării. În fiul care s‑a îndepărtat ne regăsim, într‑un chip sau altul, fiecare dintre noi. Păcătuind în toate zilele vieții, risipim daruri, rănim iubirea și ne înstrăinăm de pacea pe care Dumnezeu o pregătește inimii. Totuși, drumul întoarcerii rămâne deschis. Suntem chemați să ne venim în fire, să ne ridicăm din rătăcirile noastre și să pornim către Tatăl, cerând iertare cu sinceritate. Din această întoarcere smerită răsare bucuria împăcării: omul își recunoaște sărăcia sufletească și se încredințează milostivirii lui Dumnezeu, Care îi primește pocăința și îi înnoiește viața.

În predica la Duminica Tuturor Sfinților, îndrumarea duhovnicească se apleacă asupra felului în care stăm în biserică, arătând că evlavia se vădește și în grija pentru cel de lângă noi. Atunci când sfântul lăcaș este plin, părintele îi îndeamnă pe credincioși să nu îngenuncheze dacă, prin aceasta, îi stânjenesc pe ceilalți. Îi cheamă de asemenea să fie atenți la cei aflați în genunchi, pentru ca aceștia să nu aibă înaintea ochilor doar spatele celor care stau în picioare. Există și o îngenunchere lăuntrică, o plecare smerită a inimii înaintea lui Dumnezeu, care poate însoți trupul rămas drept. Lumânarea și pomelnicul aduse la Altar cer să fie însoțite de propria rugăciune. Cum să rodească deplin această aducere dacă mintea rămâne deșartă de gândul la Dumnezeu, sufletul împietrit, iar inima căldicică? Darul văzut își află rostul când exprimă o dăruire a întregii ființe.

De aceea, părintele cere rânduială, discreție și luare‑aminte. Pomelnicele să fie aduse din vreme, înainte de partea cea mai însemnată a Sfintei Jertfe, fără umblet necontenit către Altar și fără tulburarea celor care se roagă. Odată începută Sfânta Liturghie, să înceteze trecerea pe la icoane pentru închinare, iar calea din mijlocul bisericii să rămână liberă. În această ordine se exprimă respectul pentru sfințenia slujbei și pentru rugăciunea întregii adunări. Dumnezeu iubește rânduiala desăvârșită, iar omul este chemat să‑și adune și mișcările trupului, și risipirile minții. Dacă am venit la biserică, să‑L căutăm pe Dumnezeu, îndreptându‑ne privirea către Altar și inima către Taina săvârșită acolo. Preocuparea pentru cine a venit, pentru înfățișarea sau gesturile celuilalt să se stingă în liniștea acestei întâlniri sfinte.

Aceeași răspundere trebuie să însoțească și cântarea. Cel care poate cânta să‑și aducă glasul cu evlavie și cu grijă pentru frumusețea rugăciunii obștești, iar cel care nu are darul psalmodiei să cânte în adâncul inimii, unindu‑și sufletul cu rugăciunea Bisericii. Lui Dumnezeu, Care este desăvârșire, se cuvine să‑I înălțăm cântarea cu atenție, cu smerenie și cu dragoste. Cântarea este rugăciune și poartă chemarea de a ridica sufletele către El. Atunci când se golește de această trăire, rămâne o formalitate fără rod duhovnicesc. Când însă izvorăsc dintr‑o inimă trează, glasul și tăcerea lăuntrică se întâlnesc în aceeași dăruire, iar omul învață să stea înaintea Domnului cu întreaga sa ființă.

Sunt cuvinte de o mare sinceritate, în care se simte răspunderea unui păstor pentru sufletele încredințate lui. Un preot absorbit de alte preocupări ar găsi cu greu libertatea lăuntrică de a rosti asemenea îndemnuri, mai ales când ele tulbură obișnuințele și cer schimbarea vieții. Credincioșii nu primesc întotdeauna cu simpatie sfaturile care le descoperă neputințele. Uneori, cuvântul adevărului doare, fiindcă atinge tocmai locul pe care am învățat să‑l ascundem de propria conștiință. Părintele Constantin Sârbu își asuma însă această osteneală a iubirii: să trezească, să îndrume și să cheme la îndreptare, cu nădejdea că inima omului se poate deschide lucrării lui Dumnezeu.

Vorbind despre iubirea vrăjmașilor, părintele așeza înaintea ascultătorilor una dintre cele mai grele și mai înalte chemări ale Evangheliei: „Iisus îți cere să iubești pe cei ce te urăsc”. Pentru firea omenească rănită de păcat, obișnuită să răspundă loviturii prin lovitură, această poruncă pare aproape cu neputință de împlinit. Omul își găsește adeseori îndreptățiri pentru cruzime și vorbește despre o agresivitate necesară, încercând să dea sălbăticiei înfățișarea unei nevoi firești. Înaintarea civilizației și sporirea culturii nu aduc de la sine o creștere a bunătății lăuntrice. Putem aduna cunoștințe și ne putem rafina aspectul exterior al vieții rămânând săraci în milă, grabnici la mânie și neînduplecați în judecată. Hristos ne descoperă însă că iubirea este însăși esența viețuirii creștine: cel care refuză să meargă pe calea ei se îndepărtează de învățătura Domnului.

Greutatea acestei porunci se arată în împrejurările concrete ale vieții: cineva aruncă spre tine o piatră, iar tu ești chemat să‑i întinzi pâine. Pentru a putea răspunde astfel, întreaga ființă are nevoie de înnoire, de o adâncă reașezare în lumina harului. Pornirea răzbunării trebuie vindecată, iar inima deprinsă, prin rugăciune și osteneală, cu libertatea iertării. Părintele îi îndemna pe oameni să săvârșească binele și să‑i cuprindă pe toți în iertare, arătând cât de dureroasă este ura în făptura chemată să poarte chipul lui Dumnezeu. Comparația cu lumea animalelor devenea, în rostirea sa, o mustrare a conștiinței: omul, înzestrat cu rațiune și chemat la o asemenea înălțime, ajunge să rănească printr‑o răutate întreținută îndelung. Imaginea viperei îi slujea drept avertisment asupra mâniei și a veninului pe care aceasta îl poate revărsa în relațiile dintre oameni. De aceea, celor aflați în suferință le adresa chemarea de a urma Evanghelia chiar în locul rănii lor: să‑și iubească vrăjmașii și să nu lase răul îndurat să le întunece sufletul.

Aceeași cercetare necruțătoare a împietririi inimii străbate tâlcuirea Pildei bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Părintele arăta că bogăția în sine nu aduce osânda veșnică. Sfânta Scriptură păstrează chipurile luminoase ale unor oameni înstăriți, precum Avraam și Iov, care au trăit în credință și în ascultare de Dumnezeu. Și pământul țării noastre poartă mărturia unor averi prefăcute în dar: mănăstiri și biserici, vetre de artă și cultură, așezăminte însemnate, ridicate prin dărnicia unor oameni cu credință adevărată și minte luminată. Bunurile lor au rodit pentru ceilalți, iar osteneala lor a lăsat peste generații locuri de rugăciune, de învățătură și de ocrotire. Credința adevărată devine faptă și își descoperă adevărul în felul în care omul răspunde nevoii aproapelui.

Tragedia bogatului din Evanghelie se afla în nepăsarea față de omul care zăcea la poarta sa. Pilda nu îi înșiră alte fărădelegi, dar îi descoperă lipsa milei, un rău tăcut prin care suferința aproapelui este lăsată fără răspuns. Lazăr era aproape de casa lui și atât de departe de inima lui. În această înstrăinare se pregătea încă de pe pământ osânda, prin împietrirea cu care bogatul se închidea înaintea chemării de a iubi. Cuvântul părintelui se întoarce către fiecare dintre noi: citim Evanghelia, îi auzim îndemnurile, dar câtă osteneală punem în împlinirea lor? Dacă trecem nepăsători pe lângă durerea celui de lângă noi, ne apropiem de starea bogatului care, prin propria nemilostivire, s‑a osândit la chinurile iadului. Evanghelia ne cheamă să deschidem poarta inimii cât încă putem dărui, mângâia și ridica.

La tâlcuirea Pildei bogatului căruia i‑a rodit țarina, părintele aducea înaintea ascultătorilor scurtimea vieții și răspunderea pentru suflet. Folosea o imagine menită să ne trezească: în comparație cu veșnicia, timpul nostru pe pământ este ca o jumătate de minut, iar noi nu găsim nici măcar un minut pentru rugăciune. În această disproporție se descoperă risipirea și rătăcirea omului, care își împarte toate puterile între grijile trecătoare și amână mereu întâlnirea cu Dumnezeu. „Ocupă‑te de sufletul tău”, îndemna părintele, cu simplitatea unui cuvânt ce ar trebui purtat zilnic în conștiință. Amintirea bogatului nemilostiv, care abia în chinurile iadului a înțeles gravitatea stării sale, întărea chemarea de a nu amâna pocăința până când vremea lucrării s‑a încheiat.

Gândul la ultima clipă a vieții devenea o lumină a discernământului. Ce am făcut pentru sufletul nostru? Ne‑am îngrijit de mântuirea și de vindecarea lui? I‑am îngăduit luminii de sus să ne călăuzească sau ne‑am mărginit existența la cele ale pământului, asemenea făpturilor necuvântătoare care nu‑și ridică niciodată privirea spre cer? Asprimea acestei imagini urmărea să trezească în om conștiința propriei demnități și a chemării sale veșnice. Întrebării neliniștite despre ce vom mânca îi răspundea încrederea că Dumnezeu cunoaște trebuințele noastre. În grija Lui părintească suntem chemați să ne așezăm viața, lucrând cele necesare fără a uita sufletul, pentru ca zilele primite pe pământ să rodească în veșnicie.

Când vorbea despre Maica Domnului, cuvântul Părintelui Constantin Sârbu se umplea de căldura evlaviei în care înțelegerea se pleacă smerit înaintea tainei. O înfățișa ca pe o pildă de blândețe, duioșie și devotament, ca pe Mama care și‑a înconjurat Fiul cu o iubire adevărată și nu L‑a părăsit nici o clipă cu inima. L‑a urmat pe drumul Golgotei, a rămas lângă Crucea Lui, a trecut prin durerea morții Sale și a primit bucuria Învierii, păstrându‑și sufletul deschis înaintea tuturor celor rânduite de Dumnezeu. În această statornicie se descoperă adâncul unei iubiri care se dăruiește până la capăt, străbătând suferința cu încredere neclintită în Domnul. Ce întristare omenească ar putea egala durerea Maicii Domnului? Și cu ce cuvinte am putea cuprinde tăcerea ei de lângă Cruce, în care inima de mamă suferea, iar credința rămânea întreagă? Privind către ea, învățăm să ne purtăm încercările în rugăciune și să ne încredințăm lui Dumnezeu chiar și atunci când nu deslușim încă rostul celor îngăduite în viața noastră.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, o parte dintre cuvintele Părintelui Constantin Sârbu au fost salvate, ajungând până la noi ca mărturii ale unei slujiri în care gândul, rostirea și fapta izvorau din aceeași dragoste pentru Hristos. Am văzut o filă de manuscris și m‑am oprit asupra ei. M‑au impresionat felul în care își așeza cuvintele, atenția și înțelepciunea care se întrezăreau în scris, precum și caligrafia desăvârșită. Era acolo o grijă care vorbea despre dăruirea cu care își împlinea lucrarea. În rândurile așternute cu răbdare se putea simți respectul pentru cuvânt și pentru sufletul celui căruia îi era destinat. O asemenea pagină păstrează ceva din prezența autorului ei: ritmul gândului, limpezimea înțelegerii și speranța unei conștiințe care știa că învățătura încredințată hârtiei avea să întâlnească, într‑o zi, o inimă.

În arhivele fostei Securități se păstrează manuscrise ale Părintelui Constantin Sârbu de o bogăție duhovnicească inestimabilă. Este tulburător că locurile în care s‑au adunat cu viclenie urmele supravegherii și ale prigonirii păstrează și mărturii neprețuite ale credinței celui urmărit. Mai presus de intențiile oamenilor și apăsarea vremurilor, cuvântul a rămas, purtând în el puterea adevărului mărturisit. Odată cu canonizarea sa, acest tezaur prețios se descoperă cu o lumină aparte conștiinței Bisericii. Scrierile se întregesc prin amintirile celor care l‑au cunoscut, prin mărturiile despre slujirea, suferința și dragostea lui, alcătuind chipul unui păstor care și‑a înțeles viața ca dăruire pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Mai presus de mărturiile omenești rămâne însă făgăduința Domnului de a mărturisi înaintea Tatălui pentru toți cei care Îl mărturisesc înaintea oamenilor. În lumina ei înțelegem că fidelitatea față de Hristos, arătată mai ales în încercări, are un rost care depășește hotarele unei vieți pământești.

Cuvintele Părintelui Constantin Sârbu ne întâmpină cu puterea nestrămutată a credinței trăite și ne cheamă să răspundem, la rândul nostru, iubirii lui Dumnezeu. Citindu‑le, ne apropiem de osteneala unui slujitor care a semănat în suflete nădejdea veșniciei și înțelegem mai adânc făgăduința Mântuitorului: pe cel care Îl mărturisește înaintea oamenilor, și El îl va mărturisi înaintea Tatălui Său, Care este în ceruri (Matei 10, 32).