Învierea Domnului - biruinţă smerită

Obiectivul lucrării Fiului lui Dumnezeu făcut Om a fost şi a rămas crearea condiţiilor şi oferirea posibilităţii ca oamenii să participe la Împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens a propovăduit şi a oferit semne, atrăgând atenţia că, între cei ce-L ascultau, erau unii care nu aveau să moară înainte de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Lc. 9, 27). Ştim că Apostolii înşişi nu au înţeles mare lucru ori de câte ori Mântuitorul le vorbea de patimile, moartea şi învierea Sa, şi nici chiar atunci când le-a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu. Până în momentul pătimirii şi al morţii reale a lui Iisus, ucenicii credeau că Împărăţia lui Dumnezeu era o metaforă pentru o împărăţie lumească în care aşteptau şi ei demnităţi cuvenite.

Hristos trăia angoasa morţii Sale iminente fără vreo stare de nervozitate, înţelegând însă dumnezeieşte neputinţa ucenicilor de a-I percepe suferinţa de dinaintea morţii. Cu sufletul întristat de moarte (Mat. 26, 38), Mântuitorul Hristos a băut paharul, după cum Tatăl a voit (Mat. 26, 39), cu toată smerenia. A trecut prin patimă şi prin moarte. Şi-a asumat fără vreo vină cea din urmă consecinţă a neascultării protopărinţilor de Dumnezeu (moartea), spre a restabili în normalitate, prin ascultare totală de Tatăl ceresc, neamul omenesc. Deşi prin moartea fizică sufletul Mântuitorului s-a despărţit de trup, Dumnezeirea Cuvântului nu s-a îndepărtat nici de trup, nici de suflet. Mântuitorul se pogoară cu sufletul în iad, prelungind obiectivul misiunii Sale la cei care trecuseră în locul unde Dumnezeu era absent, în aşteptarea unui Mântuitor şi trăind conform acestei aşteptări (I Petru 3, 18-19).

Dacă prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu asumase întreaga fire umană cu neputinţele ei fireşti, prin pogorârea la iad, Hristos a pătruns în universul spiritual dominat de cel rău, aducând tuturor mântuirea. Pentru răscumpărarea omului, Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat viaţa, moartea şi chiar starea de după moarte a omului, aducând peste tot pacea, normalitatea, bucuria şi viaţa, încât nimic din ceea ce este omenesc să nu rămână lipsit de efectele înomenirii Sale. Tâlharul de pe cruce şi drepţii Vechiului Testament au fost primii cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

După trei zile, Dumnezeirea Cuvântului reuneşte sufletul cu trupul Mântuitorului rămas în mormânt, înviind din morţi firea umană, într-un mod de existenţă transfigurată, aptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Mântuitorului din morţi a rămas cel mai mare eveniment al istoriei şi, cu toate acestea, nimeni nu a văzut cum s-a produs ea. Evlavia creştină a reprezentat iconografic Învierea Domnului, fie prin ieşirea triumfală a Mântuitorului din iad trăgând după sine la viaţă pe protopărinţii Adam şi Eva şi pe alţi drepţi ai Vechiului Testament, fie înfăţişându-L pe Hristos înălţându-Se biruitor deasupra mormântului, în mână cu un steag alb prins de Sfânta Cruce, semnul biruinţei şi al păcii.

De fapt, El a rânduit ca Învierea să nu fie văzută de nimeni. Evangheliştii descriu numai câteva din arătările Mântuitorului de după Înviere. Deşi Învierea este pe drept cuvânt dovada biruirii morţii şi a preamăririi lui Hristos, prin faptul Învierii, în arătările care i-au urmat, nimeni nu a fost umilit. Hristos a venit să biruie păcatul, pe inventatorul acestuia şi moartea, nu oamenii, nici măcar pe chinuitorii Săi.

Venirea Mântuitorului în lume, intrarea şi ieşirea Lui din timp s-au realizat cu o foarte mare discreţie, dar au produs efecte cosmice: pe pământ s-au auzit coruri de îngeri, iar pe firmament a apărut o nouă stea; pământul s-a cutremurat, mormintele s-au deschis şi catapeteasma templului s-a rupt în două. Cu toate acestea, Mântuitorul lumii s-a potrivit posibilităţilor omului de a-L recepta. S-a smerit întru toate ca toţi

să-L primească.

Nu s-a smerit doar până la moarte, ci chiar şi în Înviere. Taina Învierii este expresia smereniei Sale, smerenie şi blândeţe care se vor vedea în toate arătările de după Înviere. În smerenie şi ascultare de Tatăl, Mântuitorul a biruit răul din firea umană asumată, din lumea de aici şi de dincolo. În uluitoarele Sale arătări de după Înviere, Hristos s-a înfăţişat totuşi ucenicilor discret şi smerit ca aceştia să-L recepteze în deplină libertate. Până şi în slava Sa Iisus se arată kenotic, adică golit de orice ar putea limita libertatea omului de a-L primi în mod real. Nu a dorit ca cineva să creadă în El constrâns de evenimentul ca atare al Învierii Sale, sau de posibilitatea de a se arăta uluind şi umilind, ci din iubirea pentru El, cel mort, înviat, văzut şi mărturisit ca atare de ucenicii Săi. În Hristos Domnul înviat constatăm aceeaşi delicateţe de dinainte de moarte, aceeaşi blândeţe, aceeaşi grijă faţă de fragilitatea firii umane. Hristos se arată ucenicilor discret, fără să sperie şi fără să oblige, dar cu o evidenţă de necontestat, încât nimeni din cei ce L-au văzut nu s-a mai îndoit de învierea Sa, nici măcar Toma. În arătările Sale nu a reproşat nimănui nimic, ci arătând că a împlinit toate, a spus tuturor: Bucuraţi-vă!

Nu a constrâns pe nimeni să creadă în El sau să-L iubească, dimpotrivă, S-a oferit şi se oferă tuturor. Nu ne constrânge nici pe noi, ci stă viu la uşa sufletului fiecăruia dintre noi şi bate (Apoc. 3, 2). De Îi vom deschide, va cina cu noi precum a cinat în ziua Învierii Sale cu Luca şi cu Cleopa la Emaus sau vom prânzi cu El cum au prânzit ucenicii din masa Lui pe malul lacului Ghenizaret, unde nici unul dintre ucenici nu întreba: Cine eşti, Tu?, ci toţi contemplau deja în Hristos Împărăţia lui Dumnezeu. Erau cuprinşi de bucuria Învierii şi de proximitatea existenţei transfigurate, care nu trebuie să sperie sau să uimească pe nimeni. În arătările Mântuitorului ucenicii au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, unde toate se-mpacă. De aceea ne-au dat mărturie despre ea, ca trăind bucuria Învierii Domnului, să avem, la rândul nostru, pace şi împăcare cu El, în noi şi între noi. Hristos a înviat!