Învierea duhovnicească - eliberare şi înnoire lăuntrică

Sărbătoarea Învierii sus­cită, an de an, o a­tracţie vie. Oa­me­nii sunt fascinaţi de bi­ruinţa asupra morţii, procla­ma­­tă de Biserică în noap­tea Paştilor Domnului (asupra că­reia stăruie fiecare comuni­ta­­te adunatăîn rugăciune în Săp­tămâna Luminată şi în toată pe­rioada celor cincizeci de zile ca­re precedă praznicul slăvit al Po­gorârii Duhului Sfânt). Re­pe­rul pentru acest fenomen es­te prezenţa unui număr sem­ni­fi­­cativ de credincioşi la biserică pentru slujba Învierii.

În pofida faptului că slujba se desfăşoară la o oră dedicată, u­zual, odihnei nocturne, pre­zen­ţa o depăşeşte, se pare, chiar şi pe cea de la Bobotează, când interesul imediat este evident: agheasma mare. Şi la În­vi­ere, aproape nimeni nu plea­că de la biserică fărăsfânta lu­m­i­nă şi sfintele paşti. Însă pre­zen­ţa este motivată de ceva mai mult decât obţinerea unui folos palpabil.

Aşa cum taina punerii în mor­mânt a trupului Domnului, a pogorârii Sale la iad cu sufletul şi a învierii Sale se petrece în cele mai de jos ale pământului, în abisul existenţei umane şi în inima nopţii, tot astfel, din a­dâncul fiinţei, omul caută ca­lea către vieţuirea veşnică. În fapt, fiind vorba despre un dar de care s-a împărtăşit mistic în­că din copilărie (ca vârstă tru­pească şi/sau spirituală) la Bo­tez (cf. Romani 6, 3-11), în noap­tea sărbătoririi trecerii lui Hri­stos de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer găseşte con­firmarea transformării pas­ca­­le a fiinţei umane de la Cel ca­re a înviat din morţi pentru noi şi pentru a noastră mântui­re.

Problema este, atât în cazul Bo­tezului, cât şi în cel al săr­bă­to­ririi Învierii, dacă transfor­ma­­rea pascală cu Hristos, Care a­duce biruinţă asupra morţii, devine un fi­resc al fiinţării de zi cu zi. Alt­fel, Biserica convoacă în spi­rit pascal fiecare comunitate du­minică de duminică şi Li­tur­ghie de Liturghie, tocmai cu intenţia clară de a recupera per­ma­nent pentru membrii săi mo­dul de a gândi şi de a fi con­di­ţionat, cum spune Sfântul A­pos­tol Pavel, de Învierea Dom­nului şi de încredinţarea că El a înviat, deoarece „dacă Hris­tos n-a înviat, zadarnică este cre­dinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre“ (1 Corin­teni 15, 17).

Pe de o parte, Învierea Dom­nu­lui aduce izbăvire din moar­tea trupească, care are un co­res­­­­pondent cel puţin la fel de cum­plit în moartea duhov­ni­ceas­că. Ceea ce oferă Paştile Dom­nului şi actualizarea bap­tis­­­mală şi liturgică a jertfei şi în­vierii Sale este, în primul rând, învierea sufletelor (cf. Ioan 5, 25) în perspectiva în­vie­rii cu trupul la a doua venire a Mântuitorului (Ioan 5, 28-29; 1 Tesaloniceni 4, 16).

Sufletul este omorât de pă­ca­te, deoarece viaţa sa este re­pre­zen­tată de legătura vie cu Dum­­nezeu prin credinţă şi dra­goste, traduse într-un mod de a fi bineplăcut Lui, fără ca moar­tea duhovnicească să fie urma­tă imediat de cea trupească; a­ceas­ta survine în cele din urmă atât pentru drept cât şi pentru pă­cătos. Dacăpentru cel care as­­cultă cuvântul Mântuito­ru­lui şi, crezând în Dumnezeu, se stră­duieşte să-l împlinească, sfârşitul trupesc este interpretat pascal, ca trecere de la moar­te la viaţă (cf. Ioan 5, 24), pen­tru cel care trăieşte igno­rând ateu învăţătura lui Hris­tos, copleşit, chiar dominat de pa­timi şi fără perspectiva eli­be­­ratoare a pocăinţei, viaţa în trup este deja echivalentul mor­ţii, în sensul de existenţă izolată de Izvorul vieţii, experi­en­­ţă care se permanentizează du­pă judecata înfricoşătoare.

Paştile Domnului împărtă­şesc persoanei umane puterea de a birui ispitele şi de a nimici pă­catele. Astfel că învierea du­hov­nicească este eliberare şi re­configurare lăuntrică în lumi­na şi bucuria biruinţei asupra mor­ţii. Dinamica înnoirii mo­du­­­lui de a gândi şi de a fi se su­prapune existenţei creştine, în­tr-un efort ascetic continuu pen­t­ru care cererea centrală din Acatistul Sfintei Învieri a Dom­nului condensează miezul fi­in­ţării pascale dincolo de in­ter­­valul de timp dedicat Pen­ti­co­starului: „Iisuse, Cel ce ai în­viat din morţi, înviazăşi sufle­te­le noastre!“