Invitatul săptămânii: Judecata de Apoi sau raportul veşniciei cu timpul

Credinţele legate de sfârşitul lumii se propagă cu succes în societatea contemporană. În ultimii ani, asistăm la dezvoltarea unei adevărate "industrii apocaliptice" care aduce venituri uriaşe, prin vânzarea cărţilor şi filmelor cu teme apocaliptice sau prin întreţinerea unei adevărate psihoze legate de sfârşitul lumii în anul 2012. În peisajul religios contemporan, există numeroase grupări creştine sau necreştine care "citesc" evenimentele mondiale în cheie apocaliptică. Unele din acestea întreţin o tensiune mică cu societatea în ansamblul ei, încercând să se impună prin modalităţi convenţionale, în timp ce altele au comportamente contradictorii sau aberante în societate, promovând o isterie a calculelor numerologice şi întreţinând o psihoză a sfârşitului iminent al lumii, care poate merge până la sinucideri colective.

Ca şi creştini ortodocşi, trebuie să înţelegem că aşteptarea obsesivă a "lucrurilor din urmă" nu mai dă loc trăirii unei vieţi autentic creştine. Nimeni nu ştie ce va aduce ceasul următor sau ziua de mâine, cu atât mai puţin nu putem cunoaşte când va avea loc sfârşitul lumii: "Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie..." (Mt. XXIV, 36). Sfârşitul lumii acesteia pentru fiecare din noi este de fapt sfârşitul vieţii noastre, al relaţiei cu semenii, cu lumea înconjurătoare. Timpul acestei vieţi este cel care măsoară distanţa ce ne separă de scopul nostru final: eternitatea noastră în şi cu Dumnezeu, pe care o gustăm încă din această viaţă.

În parabola Înfricoşătoarei Judecăţi, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată adevărata aşezare a raporturilor dintre timp şi veşnicie, dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi oameni. Mântuitorul Hristos a rostit această parabolă după ce a vorbit despre a doua Sa venire şi despre semnele premergătoare acesteia, după ce le-a vorbit ucenicilor şi nouă, celor de azi, despre războaie, molime, foamete, cutremure, despre dureri şi "strâmtorare mare". Faţă de acest tablou al suferinţelor şi încercărilor vremurilor din urmă, Parabola Înfricoşătoarei Judecăţi aduce multă mângâiere şi speranţă, arătându-ne că există o cale la îndemâna fiecăruia care duce la rai: aceea a făptuirii binelui, a ajutorării celor în nevoi. La judecată nu vom fi întrebaţi numai de răul pe care l-am făcut, ci de binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut. Dumnezeu nu ne va judeca doar pentru cât am acumulat într-o relaţie directă, personală cu El, ci pentru lucruri care ţin de relaţiile interumane, ca rezultat al apropierii şi comuniunii cu El. Nu ne putem apropia de Dumnezeu dacă-l ignorăm pe aproapele nostru. Făcându-ne aproape celui de lângă noi, Dumnezeu ni se face nouă aproape.

Cele şase întrebări din parabolă califică pentru rai sau iad întreg conţinutul vieţii noastre. Ele pot fi interpretate atât material, cât şi spiritual. Putem să dăm o pâine celui flămând sau un pahar de apă celui însetat, dar putem în egală măsură să-l sprijinim pe cel flămând şi însetat de dreptate, cunoaştere şi adevăr. Putem să renunţăm la comoditatea noastră pentru a găzdui un străin, dar în acelaşi timp trebuie să fim lumina pentru cel străin de Dumnezeu şi rătăcit în credinţă sau fără speranţă. Pe cei goi de fapte, pe cei roşi de bolile sufletului, pe cei aflaţi în temniţa păcatului îi putem ajuta cu o vorbă bună şi cu rugăciune. Poate că nu avem întotdeauna ceva material, dar putem întotdeauna ajuta nu numai dând ceva din mână, ci dând ceva din inimă. Bucuria dăruirii să fie mai mare decât darul.

Biserica a rânduit ca parabola aceasta să se citească în Duminica a treia a Triodului, a călătoriei noastre spre Sfintele Paşti, imediat după Sâmbăta pomenirii de obşte a celor din veac adormiţi în Domnul (Moşii de iarnă). Parabola Judecăţii de Apoi ne vorbeşte despre iubirea creştină care este "imposibilitatea posibilă" de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi el, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-l aducă în viaţa noastră, fie chiar şi pentru câteva momente (părintele Alexander Schmemann). Dumnezeu încearcă inimile noastre prin cei care au nevoie de ajutorul nostru. El însă nu are nevoie de nimic de la noi acum, căci Cel care a făcut pâinea nu poate flămânzi, Cel care a făcut apa nu poate înseta, Cel care îmbracă întreaga Sa zidire nu poate fi gol, Cel care este izvorul sănătăţii nu poate fi bolnav, Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate.

Astfel, să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi. Mila şi iubirea pe care i-o arătăm ne defineşte încă din această viaţă ca fiind "oi", adică persoane aflate în comunitate şi comuniune, în relaţie iubitoare, sau "capre", adică indivizi izolaţi, închişi în egoismul lor, potrivnici celorlalţi. La judecată, Dumnezeu nu se va arăta ca un Dumnezeu pedepsitor, ci va constata doar măsura în care noi, oamenii, ne-am împlinit rostul nostru omenesc sau ne-am înstrăinat de el.

Această aşteptare, punctată de exagerări şi chiar de comportamente deviante, este explicabilă în măsura în care lipseşte Hristos cel Înviat, harul Său cel sfinţitor, dragostea Lui ce se obţine doar în comuniunea cu Biserica Sa. Singurul lucru spre care se orientează aceste grupări este să calculeze data Parusiei, privind Biblia nu ca pe o revelaţie a Sfintei Treimi, ci ca o carte ale cărei indicaţii numerice oferă date pentru calcularea sfârşitului şi să interpreteze alarmist tot felul de semne. În acest fel, ele par să răspundă nevoii omului de a "domestici" viitorul şi de a-l cunoaşte, dar în realitate nu au nici o legătură cu modul în care Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cum va fi Judecata de Apoi. Aşteptarea intensă a vremurilor din urmă, promovată de grupările apocaliptice şi milenariste, este de fapt o nesocotire a timpului prezent în care fiecare poate lucra cu pace şi bucurie pentru mântuirea lui şi "pentru răspuns bun la înfricoşătoarea judecată".

" Faţă de acest tablou al suferinţelor şi încercărilor vremurilor din urmă, Parabola Înfricoşătoarei Judecăţi aduce multă mângâiere şi speranţă, arătându-ne că există o cale la îndemâna fiecăruia care duce la rai: aceea a făptuirii binelui, a ajutorării celor în nevoi. La judecată nu vom fi întrebaţi numai de răul pe care l-am făcut, ci de binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut."