Invitatul săptămânii: Testamentul Sfântului Apostol Pavel

Se împlinesc anul acesta 2.000 de ani de la naşterea Sfântului Pavel, apostolul evreu al non-evreilor. Este, fără îndoială, primul şi cel mai autorizat interpret al Evangheliei Mântuitorului Hristos, cel care a ştiut „să se facă tuturor toate“ pentru ca pe toţi oamenii să-i câştige pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Un teolog complex, orator genial şi organizator desăvârşit al comunităţilor creştine de el întemeiate, fapt care i-a determinat pe cei mai mulţi dintre biografii săi de astăzi să-l considere „al doilea întemeietor al creştinismului“.

Pentru a înţelege mai bine moştenirea „Apostolului popoarelor“ la acest popas aniversar, când moaştele sale sfinte se vor afla pentru câteva zile pe pământ românesc, se cuvine să medităm la cuvintele de rămas-bun ale Apostolului, adresate episcopilor şi preoţilor din Biserica Efesului, potrivit primului său biograf, Sfântul Luca (cf. Faptele Apostolilor 20, 13-38). Cuvântarea de rămas-bun de la Biserica Efesului este semnificativă, ea constituind testamentul spiritual şi pastoral al Apostolului Pavel. Sfântul Luca ne prezintă prin această cuvântare, unică în felul ei, în Cartea Faptelor, neliniştea misionară a marelui Apostol, stilul activităţii sale pastorale, dorinţa şi aşteptarea sa dureroasă de a transmite, nu numai unei comunităţi, ci Bisericii din toate timpurile, convingerea că numai vestirea „Evangheliei harului lui Dumnezeu“ poate „să zidească şi să dea moştenire între cei sfinţi“.

Este un bun exemplu care cuprinde îndemnuri adresate tinerelor comunităţi creştine întemeiate de către Apostol. În această cuvântare, Sfântul Pavel vorbeşte mult despre sine însuşi, iar aceasta o face pentru ca ascultătorii să înveţe din experienţele sale şi din exemplul său. Trebuie adăugat apoi că în cuvântarea de la Milet sunt cuprinse idei exprimate în multe rânduri în Epistolele pauline, printre care şi creionarea portretului ideal al păstorului Bisericii, unde trebuie să primeze dăruirea permanentă, perseverenţa în încercări, vigilenţa şi dezinteresul material în păstorirea credincioşilor, acestea fiind doar câteva dintre calităţile spirituale ce trebuie să-i definească pe păstorii comunităţilor creştine, care prelungesc peste veacuri moştenirea apostolică.

Sfântul Pavel spune că situaţia de întemniţat pentru Hristos în care se afla la sfârşitul vieţii are pentru el o valoare mai mare decât viaţa însăşi. Slujirea sa apostolică, de a mărturisi cu orice preţ „Evanghelia harului lui Dumnezeu“, el o compară cu o cursă în stadion.

Scopul unic şi exclusiv al slujirii sale este cel de „a mărturisi“ Evanghelia harului lui Dumnezeu. Este interesantă descrierea ce se face Evangheliei ca „Evanghelie a harului lui Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că „harul“, în sensul cel mai deplin, vine în întâmpinarea propovăduirii Evangheliei. Din aceste afirmaţii se vede importanţa enormă a propovăduirii, care stă la baza credinţei fiecăruia. Acelaşi gând este exprimat şi prin imaginea „călătoriei“: „ca să-mi împlinesc călătoria şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Iisus“ (v. 24). O astfel de imagine, preluată din întrecerile sportive, subliniază „tensiunea“ care antrenează persoana întreagă în eforturile sale de a atinge scopul propus. Numai spre sfârşitul propriei vieţi Sfântul Pavel va putea afirma: „Lupta cea bună am luptat, călătoria mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o“ (2 Tim 4, 7).

Atitudinea de smerenie pe care Sfântul Pavel şi-o atribuie ca slujitor al Evangheliei este una profundă, care se manifestă în exterior prin blândeţea caracterului, prin sociabilitatea comportamentală, prin afabilitatea şi bunătatea faţă de ceilalţi. Tocmai aceasta este smerenia care-l inspiră pe conducătorul Bisericii şi care copleşeşte pe cei ce i-au fost încredinţaţi. Vestirea curajoasă şi neobosită, ca evanghelizator, precum şi apărarea mesajului proclamat în totalitate reies din însuşi cuvântul lui Pavel: „nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu“.

Obişnuit cu riscurile apostolatului, el nu mai ţine seama de cele ce vor veni, deoarece a întâmpinat nenumărate primejdii până în prezent. Iar aceasta o afirmă în mod explicit, cel puţin de două ori, în cuvântarea de la Milet, prin expresii asemănătoare: „…slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări care mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor, şi cum nu m-am ferit ca nimic din cele folositoare să vi le vestesc şi să vă învăţ înaintea poporului şi prin care, mărturisindu-le şi iudeilor şi elinilor pocăinţa spre Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos“.

Una din caracteristicile esenţiale ale slujirii apostolice a fost, pentru Sfântul Pavel, sfinţenia vieţii, adică un comportament ireproşabil şi o absolută transparenţă a intenţiilor. Apostolul aminteşte dezinteresul material total cu care a slujit. Gratuitatea absolută pe care Apostolul Pavel o prezintă ca pe o „metodă“ personală a vestirii Evangheliei este dezvoltată în mai multe momente.

Unul dintre ele este reprezentat de declaraţia solemnă în legătură cu dezinteresul său total ca semn al autenticităţii apostolatului său: „Argint, sau aur, sau haină n-am poftit de la nimeni“. El nu a exploatat slujirea sa în propriul său avantaj material. Sfântul Luca are în minte abuzurile care fuseseră introduse în Biserica din perioada sa, abuzuri amintite şi în I Tim 3, 3. Pavel însuşi, în Epistolele sale, a trebuit de multe ori să se apere de astfel de acuze.

Testamentul Sfântului Pavel constituie exemplul propus celor care îşi împlinesc slujirea lor în cadrul Bisericii, dar şi punctul de întâlnire dintre trecutul şi viitorul Bisericii, mai ales fiindcă acest model realizat în trecut se oferă ca propunere ideală pentru viitorul Bisericii. Căile de străbătut în viitor de Biserică sunt totdeauna aceleaşi pe care Sfântul Pavel şi Apostolii le-au parcurs. De aceea istoria narată în Scriptură se oferă Bisericii ca memorie şi ca profeţie. Sau, mai bine spus, ca o memorie care este profeţie.