„Judecata de Apoi” este chiar astăzi, dar fără Judecător. Deocamdată

Autoritatea se dobândește, nu se învestește de către nimeni din exterior. Acest lucru l-am înțeles când, vremelnic, am condus nemijlocit diferite instituții de presă cu personal abundent și probleme infinite. Cu alte cuvinte: poți fi numit în orice funcție (cât de importantă ar fi ca suprafață publică!), însă dacă în lăuntrul tău nu există acea tensiune creatoare, acel foc lăuntric și acea judecată teafără care te transformă în lider autentic, totul este în zadar. Autoritatea funcției devine, în scurt timp, oarbă, capricioasă și sfârșește în opresiune, arbitrar, ineficiență. Oamenii te urmează cu toată ființa și energiile lor numai dacă te consideră lider autentic. Căci ei nu devin solidari și dedicați funcției, ci omului care o întrupează chiar și efemer - la scara unei vieți.

Am scris acest scurt preambul pentru a înțelege că tot ceea ce ține de conducerea treburilor importante, tot ceea ce ține de actul managerial, de leadership cum se spune acum, se supune acelorași reguli. Căci omul funcționează după reguli milenare, în tipare comportamentale adesea previzibile. Predictibilitatea este una dintre caracteristicile vieții pe care omul obișnuit pune (un prea) mare accent. Poate și de aceea există numeroși nostalgici ai dictaturilor de tot felul, care afirmă, invariabil: „Pe vremea lu’ cutare viața noastră era clară, știai că ai un loc de muncă, un acoperiș deasupra capului, aveai și ce pune pe masă, de bine, de rău. Pe când acum, în libertate, cu ce ne-am ales?”. Nu vreau să mă lansez acum în comentarii ale spiritului de turmă, ale delegării de respon­sa­bi­lități statului (fie el și opresiv!), al neîmplinilor și al frustrărilor personale/comunitare. Acum 30 de ani era simplu: făceai ce spunea partidul, erai un umil sclav pe plantația familiei Ceaușescu. Aidoma evreilor care tânjeau, în arșița dezolantă a pustiei sinaitice, după „cărnurile și legumele Egiptului”, adică după predictibilitatea robiei... Cei care nu știu să-și ia destinul în propriile mâini, care nu au un proiect de viață al lor și numai al lor, care nu au voință, pricepere, educație tânjesc după „robie”, adică să le spună altul ce să facă și pe care să dea permanent vina neîmplinirii ulterioare. E simplu, e la îndemână!

La fel este și în demnitățile eclesiale, cu importanta precizare că aici operează harul divin cu care sunt înzestrați lucrătorii ogorului Domnului. Și de ale cărui roade vor da seama în viața de apoi, la Judecata finală. Dar și aici, repet, regulile de conducere/călăuzire sunt asemănătoare. Orice preot, orice stareț, orice episcop trebuie - pe lângă școlile absolvite - să fie un lider autentic. Să aibă harismă personală, să aibă calități morale incontestabile (și nu detestabile), să fie - tocmai în pofida puterii uriașe cu care a fost învestit de Biserică - un servitor al tuturor și un vrednic urmaș al lui Hristos. Care creionează limpede „fișa postului” în Evanghelia după Matei 20, 26-28: „Ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujeas­că, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. Așa stând lucrurile, putem ușor vedea care dintre păstorii noștri sufle­tești calcă pe urmele Mântuitorului și care împlinesc vocația trimiterii lor în fața oamenilor care așteaptă de la ei și prin ei călăuzirea cea bună. Și asta se împlinește inclusiv prin exemplul personal al căpeteniei.

Mentalul, dar și așteptările oamenilor s-au schimbat enorm în ultimele decenii, turma nu este compactă ca înțelegere, dorință și nivel duhovnicesc, aplicarea canoanelor cere lămuriri intense. Cei conduși au așteptări mai mari, compară, citesc, văd cum procedează alții, călătoresc, se informează, comentează. Calitatea misiunii s-a modificat dramatic, ea se personalizează pe zi ce trece, se mută de la om la om, de la suflet la suflet. Categoriile „mari”, norodul credincios nu mai este ca în trecut, nu mai rezonează la aceiași stimuli emoționali. De aceea, atunci când păstorul greșește, el greșește mai abitir, căci greșeala lui apare - în secunda următoare - în văzul întregii lumi. Perdeaua deciziilor controversate nu mai există, șoapta cabinetului este amplificată instantaneu în rețelele de socializare, documentele nu mai sunt „interne”, buzele nu mai sunt pecetluite. Totul a devenit transparent, ca la Judecata de Apoi, dar cu mii și mii de jurați ad hoc: oamenii simpli, bine sau rău intenționați. Avocații sunt din ce în ce mai puțini, grefieri deloc.

Așadar, să ne păstrăm cumpătul duhovnicesc și dreapta judecată omenească, să rămânem cu toții în „fișa postului” definită de Hristos: păstori și credincioși. Să nu ne facem viața un infern unii altora, să nu cârtim când nu e cazul ca niște nemintoși, nici să nu tăcem atunci când ar trebui să rostim adevărul. Dar Adevărul, nu „adevărurile” de duzină ale unuia sau altuia.