Lumea în care au fugit bunicii

Avusese ochii negri bunica. Dar s-a pomenit cu ei albi într-o zi.
Cu ochii aceștia noi vedea totul în negru. Dimineața zicea c-a ieșit un soare negru pe cer. Iarba răsărea neagră pe câmpuri. Până și albul era negru pentru ea. Doar întunericul îl vedea cum trebuie. Să nu fi fost negru, l-ar fi văzut și pe el greșit.
Atunci când aveam ochii negri, își amintea bunica, totul se vedea în culori. Până și întunericul se vedea așa!
Poate că d-asta îi plăceau atât de mult nopțile. Sau poate pentru că era noapte atunci când o furase bunicul de acasă și fugise împreună cu el în lume.
Mai târziu avea să spună așa: N-am fugit deloc, am mers până în revărsatul zorilor la pas!
La fel cum avea să meargă bunicul în revărsatul dimineții aceleia de vară, când a plecat de unul singur la câmp cu gândul să-și secere grâul, dar l-a secerat grâul pe el. Așa s-a întors seara acasă, gata secerat și treierat. Bunica l-a dus la cimitir, în loc să-l ducă la moară.
A venit cu ochii albi de acolo. Și i-a albit după aia și părul.
N-a mai fost nevoie, de atunci, ca primăvara, înainte de Paști, să dea mama prin odăile casei noastre cu var. Se uita bunica o noapte întreagă la pereți, iar dimineața îi găseam albi ca laptele. Odată, când au secat ugerele oilor, s-a îndurat unul dintre pereții odăii de la drum de noi. Doar că trebuia să-l mulgem cu mare grijă!
Iarna, când se întâmpla să nu ningă, bunica își despletea părul și ieșea cu el așa despletit în curte. Începea să ningă chiar din părul ei, și ningea în tot satul!
Doamne, ce mult îmi plăcea să mă dau cu sania prin părul bunicii! Câteodată, îmi lipeam urechea de tâmpla ei și-i ascultam gândurile. Se gândea toată ziua la un singur lucru: Cum o să vină bunicul într-o noapte și-o să fugă din nou cu el în lume!
Exact așa s-a întâmplat până la urmă. Cu deosebirea că lumea în care au fugit ei doi se schimbase, nu mai era cea de atunci când fugiseră prima dată!