Meditație în Sfânta și Marea Vineri: Prohodul Domnului

„Ostaşi degeaba mai păziţi mormântul, Căci pe Cel ce este Viaţa, nu-L ţine (acopere) pământul!” (Stihuri la Sinaxarul din Sfânta şi Marea Zi Sâmbătă)

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile ale anului, iar în perioada Postului Mare, Săptămâna Sfintelor Pătimiri este mai însemnată decât toate celelalte săptămâni. În Săptămâna Mare, mai însemnată este Sfânta şi Marea Sâmbătă. La întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârşind toată lucrarea Sa, în ziua a şasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrările Sale (Facere 2, 2). Dumnezeu a sfinţit şi a binecuvântat acea zi (Facere 2, 3) şi a fost numită Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă. Tot aşa, şi la (re)facerea lumii spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea, prin răstignirea Sa pe Cruce, a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-l iarăşi, S-a odihnit încă o dată, cu odihnă de­săvârşită, de toate lucrările Lui, dormind un somn mângâietor, mântuitor şi dătător de viaţă.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc S-a pogorât şi în iad. Sufletul a fost despărţit de trup prin moarte şi L-a dat în mâinile Tatălui. Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu dumnezeirea care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai, a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui dumnezeiesc. Într-un chip mai presus de fire, ca Dumnezeu necuprins de timp şi de spaţiu, Cuvântul era împărăţind împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. El este pretutindeni, pentru că Dumnezeu n-a suferit nimic în mormânt, cum n-a suferit nimic pe cruce. Trupul Domnului nu a suferit o altă stricăciune afară doar de despărţirea de suflet, pe care L-a încredinţat Tatălui. Iar Iosif, coborând de pe cruce sfântul trup al Domnului, L-a înmormântat într-un mormânt nou al său, punând o piatră foarte mare la uşa mormântului. Acest moment al pogorârii şi înmormântării Domnului, Biserica îl prăznuieşte într-un mod cu totul aparte: cu cântări de îngropare şi teologhisire poetică, lacrimi de întristare, dar cu nădejdea Învierii. Prohodul Domnului este una dintre cele mai frumoase creaţii ale credinţei şi evlaviei ortodoxe. Cu lumânări în mâini, adunaţi în jurul Epitafului, clerici şi credincioşi, în cânt de tânguire, preamăresc taina morţii Celui fără de moarte. Taina morţii şi a iubirii Îl coboară pe Hristos în mormânt şi în iad pentru a ridica din moarte şi singurătate omenirea căzută şi pierdută prin păcat. Prin conţinutul său teologic şi poetic, Prohodul Domnului este o preamărire solemnă a iubirii nesfârşite şi negrăite a lui Dumnezeu, Care, pentru noi, oamenii, şi din pricina oamenilor, pătimeşte moarte ca să ne mântuiască din păcat:

„Îngroparea-Ţi laud,

Pătimirilor mă închin;

Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,

Prin care de patimi am fost dezlegat” (P. I, 50).

Cel care moare pe cruce şi coboară în mormânt şi la iad nu este un simplu om, ci este Fiul veşnic al lui Dumnezeu, devenit Om, Creatorul şi Împăratul întregului univers:

„Unul din Treime,

Cu trupul, pentru noi,

Defăimată moarte rabdă, binevoind;

Se cutremură şi soare, şi pământ” (P.I, 55).

Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre pentru a ne dărui sfinţenia Lui. El a pătimit moarte asemenea nouă pentru ca noi să vieţuim în veşnicie împreună cu El; iubirea Lui smerită este puterea celor căzuţi spre a se ridica din păcat. Această iubire jertfelnică, dătătoare de viaţă este preamărită în cântarea de îngropare a Domnului:

„Sub pământ apui,

Cel ce ai făcut pe om cu mâna,

Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,

Cu puterea Ta, Atotputernice” (P. II, 9).

Vineri a fost făcut omul, adică în a şasea zi a creaţiei. Vineri a pătimit Hristos, iar în a şaptea zi S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale. Aşadar, Hristos, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, stă în mormânt spre a Se odihni de toate lucrările şi pătimirile Sale. Ucenicii Săi cei aleşi, dar tăinuiţi de frică să nu-i afle mai-marii iudeilor, Iosif şi Nicodim, s-au dat pe faţă prin frumosul gest de pregătire pentru îngroparea trupului Domnului. Din cer a venit Cel ce este pretutindeni, Cuvântul. Pe pământ a vieţuit, printre oameni ca un om, dar ca un Dumnezeu făgăduieşte Ucenicilor tronuri de judecată, tâlharului îi promite raiul şi celor ce-L iubesc cu adevărat, prin cuvânt şi faptă, viaţa veşnică:

Doamne,

„Pe pământ ai venit,

Pe Adam să-l mântui.

Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorât;

Pân’ la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat” (P. I, 25).

Cu adevărat, Hristos n-a venit să strice, ci să împlinească toate la plinirea vremii, El fiind Făcătorul vremurilor şi plinirea vremii.

Iată iarăşi plinirea vremii:

„În mormânt cu trupul,

În iad cu sufletul ca un Dumnezeu,

În rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase,

Toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.

Împărate al slavei, Doamne, slavă Ţie!