În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
15 Noi, 2024
O floare dintr-un buchet de amintiri
Dacă o călimară cu stilou şi un ceas deşteptător ar putea grăi fiorul modestei lor prezenţe pe o măsuţă de scris, cu siguranţă ar mărturisi că fiecare dintre ele poartă ascunsă o taină, o mărturisire, un simbol, un îndemn, o ascultare.
Lucruşoare dragi, primite în dar de la Preafericitul Teoctist, modeste la înfăţişare, dar adânci în vederea pătrunzătoare a Părintelui Patriarh, peste care patina timpului nu avea să se aşeze şi înţelesul nu aveau să şi-l piardă. Cu ochii minţii revăd nemărginita iubire şi neuitare a Părintelui Patriarh Teoctist, povestind în întâlniri de familie despre trecut, despre părinţi, despre prieteni, despre învăţătorul din sat, căruia i-a purtat o recunoştinţă vie, şi despre satul natal adăpostit între colinele blânde ale Botoşanilor, cu datini frumoase şi oameni credincioşi, cu prunci sănătoşi şi tineri plini de virtuţi.
Dar oare să fie numai aceste amintiri, prinse în buchetul personalităţii sale, care să ne fi copleşit viaţa, cu via sa prezenţă? Am putea spune noi, vlăstare ale unei familii atât de numeroase, la câte gesturi ale Părintelui Patriarh, de puternică amintire a părinţilor patristici, am fost martori, opriţi fiind de a le povesti şi celor din jur, prin delicata sa smerenie?
Chipul său inconfundabil, luminat şi plin de har şi bucurie sfântă, însemna pentru noi o fereastră deschisă spre cer, ce purta parcă un singur nume: Curaj.
Răsfoind file din volumul „Urme în eternitate, Mitopolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei“, apărut la trei ani de la plecarea sa, un cuvânt scris al părintelui protos. Iustin Neagu despre Părintele Patriarh, îmi pare cel mai apropiat de buchetul prezenţei sale: „Personalitatea inconfundabilă a Preafericirii Sale cuprindea simfonic, armonios, ceea ce numai sfinţii mari reuşesc: iubirea şi dreptatea, exigenţa şi îngăduinţa, blândeţea şi corectitudinea, punctualitatea şi simplitatea, intransigenţa intelectuală şi popularitatea, prezente în viaţa sa de toate zilele, în studiile şi scrierile sale“.
Într-o întâlnire de familie, la sărbătoarea Bunei Vestiri, aveam să ne aşezăm în jurul mesei Părintelui Patriarh Teoctist cu bucuria de copii. Fuseserăm invitaţi în chiar dimineaţa aceea, eu însă lucram şi se anunţa încă de dimineaţă o după-amiază foarte dificilă. Când a sunat telefonul şi am auzit glasul Preafericirii Sale, aproape m-am blocat, înţelegând dificultatea plecării mele de la serviciu. Aş fi făcut orice îmi stătea cu putinţă să pot lipsi câteva ceasuri pentru a răspunde invitaţiei. Părea aproape imposibil să mă învoiesc, iar după-amiaza se anunţa foarte încărcată... În glasul meu se simţea, cred, o adâncă părere de rău. Avea să îmi spună, ceea ce Părintele Patriarh de obicei nu rostea, un cuvânt ce parcă insista să fim prezenţi la acel praznic: „Noi vă aşteptăm dacă puteţi veni, şi totul va fi bine“.
Atunci, spre sfârşitul acelei mese de familie, aveam să îl întreb o problemă copilăroasă poate, dar care la vremea aceea îmi aducea multe frământări sufleteşti, şi anume, cum să reuşim să dobândim o ţinută profesională cât mai înaltă la locul unde viaţa ne cheamă şi în acelaşi timp să fim creştini autentici, să trăim cu inima şi cu gândul realitatea prezentă, cu alte cuvinte, să fim prezenţi cu valorile creştineşti la o realitate profesională căreia trebuie să-i facem faţă. Acum, când scriu, mă minunez de îndrăzneala acestei intrebări şi de amintirea acelui moment. Cu siguranţă, la acea clipă, frământarea unei probleme de serviciu nu îmi dădea pace şi nici nu întrezăream soluţii… Acolo, la acea masă de familie, aşteptam un cuvânt de la Preafericirea Sa, cu aşteptarea unei minuni parcă. Şi atunci Părintele Patriarh Teoctist avea să dea un răspuns ce străbătuse prezentul şi atingea veacurile ce vor să vină. Privirea sa s-a îndreptat spre fereastra sufrageriei şi a ţintit cerul. Un timp. S-au aşternut câteva clipe de tăcere, apoi două bobiţe de lacrimi s-au prelins în colţul ochilor săi. Şi doar a rostit, ca pentru sine: „De acum va fi foarte greu, veacurile sunt grele. Dar trebuie curaj şi credinţă“. Se ridicase cu vederea lucrurilor peste prezent şi ţintea adâncul frământărilor viitoare. Uitasem în acel moment de serviciu, de obiective profesionale, de graba de a mă reîntoarce, eram martori ai unui zbor peste Timp fără de Timp. La plecare, după ce i-am sărutat mâna şi am luat binecuvântare, mi-a dăruit o cutie mare de bomboane, spunându-mi să o împart colegilor...
Aşa aveam să fac, în după-amiaza aceea, trecând pe la fiecare cu dulceaţa unei binecuvântări de la Întâistătătorul Bisericii. Peste tot, în toate departamentele era linişte, armonie. Era acea stare a lucrurilor pe care Părintele Patriarh Teoctist o binecuvântase dintru început. Fiecare coleg a primit cu bucurie zâmbetul acestui gest, fără însă a cunoaşte că era de fapt o bomboană duhovnicească şi nici cine i-o trimisese. Aşa trebuia să se împlinească lucrurile, după voia Preafericirii Sale în adâncă smerenie şi ascultare…
La 5 martie 1950, în ziua hirotonirii sale întru arhiereu, în Catedrala „Sfântul Spiridon“-Nou din Bucureşti, tânărul Teoctist avea să mărturisească: „Îmi plec genunchii gândului cu smerenie, la altarul bisericii din satul meu, de pe dealurile Botoşanilor, acolo unde fraţii şi surorile mele după trup se roagă pentru sufletele părinţilor mei răposaţi şi trudesc pe ogoare din zori şi până în noapte“. Cu adevărat, o profundă legătură avea să păstreze, până la plecarea sa, cu satul sau natal, cu altarul bisericii de pe colinele Botoşanilor, şi prin ele cu altarele Bisericii noastre străbune.
Nu întâmplător, ci cu rânduiala Domnului, pământ de lângă altarul bisericii din satul său, Victoria, ctitorie a Părintelui Patriarh Teoctist, a fost adus şi presărat la locul aşezării sale în mormântul din Catedrala patriarhală de vrednicul Mihai Arăpaşu, nepot al fratelui mai mare al Preafericirii Sale, Nicolaie.
Nu întâmplător, crucea de lemn, martoră a învierii în Domnul a Preafericirii Sale, a fost aşezată în altarul bisericii din satul Victoria, fiind purtată din Bucureşti în chiar ziua Sfintei Cruci a anului 2007, de către un alt vrednic vlăstar al neamului său.
Prin aceste mărturii se revarsă parcă daruri ale milostivirii cereşti spre iubirea Părintelui Patriarh Teoctist de a reînvia chipuri şi timpuri apuse spre pururi-aducerea lor aminte...
Primeşte, Doamne, smerita noastră rugăciune pentru alesul Tău, Părintele nostru Patriarh Teoctist, şi-l aşază acolo unde străluceşte lumina feţei Tale!
.jpg)
