Ochii bunicii

Duceți-mă la un geam­giu de ochi, le-a cerut bunica fiilor săi. Dar nu s-a obosit nici unul s-o ducă. Iar atunci când au dus-o, era prea târziu, orbise.

Cu toate astea, vedea ca-n palmă drumul spre cimitir, unde mergea la tămâiat, înainte să se crape de ziuă. Nouă, celor mici, ni se părea că auzim. Cum se crapă de ziuă, adică. Îndeosebi, iarna. E gheața de pe gârlă, spunea mama. Cum să se crape de ziuă la amiază?!

O credeam pe mama doar pentru că n-o vedeam pe bunica plecând de acasă cu oala de tămâie în mână.

Din cauză că mă gândeam la întuneric ca la gheață, tremuram de spaimă când se întâmpla să ies noaptea din casă. Dacă i se năzărea întunericului de sub tălpile mele să crape? Bunica mergea pe gheață mereu, deoarece pentru ea era noapte tot timpul. Ca să nu cadă cumva în vreo copcă, i-am zis vărului meu Marian să fim noi doi ochii bunicii.

Unul, ochiul stâng. Celălalt, dreptul.

Datorită nouă bunica și-a recăpătat vederea. Stătea pe scaun la poartă și când trecea câte-un om pe drum întreba cine a fost. Cutare, îi spunea unul dintre noi.

N-a scăpat nici un om din sat pe care ea să nu-l vadă trecând, fie cu ochiul drept, care era Marian, fie cu ochiul stâng, care eram eu.

Am fost o vară întreagă ochii cu care s-a uitat bunica la lume. Toamna, a trebuit să devină oarbă la loc, întrucât și eu și vărul Marian aveam de mers peste zi la școală. În vacanța de iarnă, deși era, și ziua, și noaptea, gheață destulă, bunica n-a mai vrut să iasă pe afară. O dureau picioarele și-i venea, dar nu din cauza asta, să plângă.

Însemna, dacă încercam să fim iarăși ochii ei, să plângem noi pentru ea. Ceea ce nu prea ne plăcea. Dar spre sfârșitul acelei ierni, exact asta am făcut, am plâns pentru bunica. Ajutând-o să și vadă, în același timp. Căci ochii ei, nu știu de ce, stăteau închiși.

În ciuda celor spuse de mama, se întâmplase să se crape de ziuă chiar la prânz, și era musai ca bunica să ajungă în dimineața aceea târzie la cimitir.