Omul în zorii antropolatriei

Observăm cu toții prezenta invadare a spa­țiului public cu diverse teorii și prac­tici care, sub masca libertății, sunt în esență cu totul distructive și antiumane, în sensul cel mai propriu al cuvântului, prin aceea că destructurează din temelii identitatea omului. Mă refer aici în special la două mari curente care tind să absoarbă tot ceea ce înseamnă antropologie în modernitate: transumanismul și transgenderismul. Potrivit propriilor principii, aceste curente vorbesc, dinspre zone diferite, despre unul și același lucru, anume despre viitoarea inevitabilă dispariție a omului, așa cum îl cunoaștem noi de la facerea lui și până astăzi. Doctrinele acestor curente propovăduiesc cu infatuare un fel special de progres al făpturii ce presupune o desfacere spectrală a realității psihosomatice a omului care, în urma unor aglutinări și combinări absolut anarhice, va pieri cu totul, iar în urma acestuia se va face loc unui produs evoluat, ce va consta fie dintr-o făptură hibridată cu nanotehnologii, fie una de tip proteic, în stare să-și schimbe periodic identitatea, potrivit propriilor „simțiri inspirate”. Totuși, în ciuda acestor teorii ce merg până la granița unor ficțiuni fără fundament - dar și fără a contesta anumite progrese reale ale noilor tehnologii care vor constitui, din păca­te, premisele viitoarei înșelări -, ar trebui spus foarte limpede că nu se va ajunge niciodată nicidecum la o dispariție a omului, pentru că deși există o tendință nihilistă tot mai accentuată a omului modern, datorată păcatului, nimicul ontologic nu poate fi atins. Artizanii teoriilor „trans” vor constata - dacă nu au constatat deja - că o dispariție absolută a făpturii umane nu este cu putință, întrucât deși omul are existența primită în dar de la Făcătorul lui, nu posedă și puterea determinării acesteia. Dar ceea ce va reuși, cu siguranță, valul noilor teorii va fi o falsificare extremă a omului, fapt ce va conduce la o îmbolnăvire fără precedent, mai ales în plan sufletesc, precum și la o suprimare a exis­tenței sale terestre, dar care nu va reuși să elimine din planul creației rațiunea după care omul a fost adus de Ziditor întru a fi. Însă consecințele oricărui atentat la existența terestră se vor vedea în mod deplin abia în cele ce vor urma după viața pământească. Putem observa în acest sens învățătura despre viața viitoare, despre Judecată și dreapta răsplătire a faptelor și gândurilor omului, prezentă fără excepție în toate tradițiile religioase ale omenirii din toate timpurile. Prin urmare, a susține dispariția ontologică a omului constituie o ipoteză cu totul nefondată și falsă, dar necesară pentru a justifica abuzurile asupra identității umane și pentru eludarea conștiinței răspunderii viitoare pentru acestea.

Dar poate că cineva se întreabă ce se află totuși dincolo de teoriile complicate și incoerente ale transumanismului și transgenderismului? În fond, tot ceea ce vedem în manifestările de tip „trans” nu reprezintă nimic altceva decât elementele religioase, pregătitoare îndumnezeirii omului. Este de ajuns să luăm aminte la spațiul public - global de acum! - pentru ca să observăm semnele prevestitoare ale antropolatriei, prezente în grade diferite, în orice latură a societății. În acest sens e important de sesizat o caracteristică fundamentală a acestor fenomene: manifestarea lor intensă în spațiile din care religia a fost eliminată sau în locurile unde se lucrează ideologic la eliminarea, prin incriminare, a Creștinismului.

Din toate cele spuse rezumativ mai sus reiese limpede că finalitatea curentelor „trans” nu este alta decât proclamarea omului ca dumnezeu. Însă există aici un semn vădit al vremurilor eshatologice, căci Creștinismul identifică, sub camuflajul acelui om ce se va proclama pe sine dumnezeu, pe însuși potrivnicul lui Hristos, pe antihrist.

Dar aș afirma, în final, că toate acestea nu sunt lucruri cu valoare veșnică, ci niște simple izvodiri ale fanteziei, niște idoli ai minții omului, asupra cărora Apostolul Pavel ne-a prevenit că nu au nici o realitate, întrucât nu au un ipostas propriu: „Știm că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur” (1 Corinteni 8, 4). Așadar, idolul, oricare ar fi el, este non­existență, este nimic. Și totuși, cum ne vom poziționa în fața acestor provocări? Oare vom porni la lupta cu nimicul? Înclin să cred că nu, întrucât creștinul este creator; el afirmă și creează. De aceea soluția crești­nului pentru lumea actuală nu este alta decât afirmarea propriei iden­tități creștine.