În analele conflictelor umane, întâlnim un contrast frapant între războaiele tradiționale medievale și postmedievale ale statelor europene, caracterizate, în mare parte, printr-un număr limitat de
21 Apr, 2024
Omul, între gând şi rostire
Îmi aduc aminte de autoritatea cuvintelor „s-a spus la televizor“, „s-a scris în ziar“. Informaţia prezentată de presă se bucură de credibilitate. Codul etic al jurnalistului reclamă obiectivitatea şi sinceritatea. Astăzi, sociologii constată o scădere dramatică a încrederii în presă. Societatea pune din ce în ce mai des semnul întrebării asupra verosimilităţii unei ştiri. O cauză ar fi campaniile de presă, care transformă emiţătorul în fabrică de ştiri. O parte din consumatorii de presă se complac în acest demers; atunci când ştirea loveşte în cine dorim noi, ne place să fim minţiţi. Dar cauza principală o găsim într-o tară a umanităţii, anume alterarea adevărului. Ce ne determină să ascundem sau să denaturăm realitatea? Nu îmi propun să găsesc un răspuns. El poate fi aflat în contextul interior al persoanei şi se pliază pe principiul „fac orice pentru a-mi atinge scopurile şi a mă promova“. Voi sublinia, în continuare, doar câteva aspecte despre consecinţele, uneori ireversibile, ale minciunii.
M-aş opri asupra uneia dintre cele mai înfricoşătoare relatări din Noul Testament, prezentă în capitolul 5 din Faptele Apostolilor: cazul soţilor Anania şi Safira. Aceştia şi-au exprimat dorinţa de a ajuta material misiunea Bisericii primare. Au văzut că un membru al comunităţii, Barnaba, şi-a vândut ţarina şi a adus banii Apostolilor. Gestul său, probabil apreciat de creştinii de atunci, i-a inspirat pe Anania şi Safira în acţiunea lor de a vinde o proprietate personală în folosul Bisericii. Imediat s-au găsit, însă, în faţa unei dileme: voiau atât banii din tranzacţia imobiliară, cât şi recunoştinţa comunităţii. După îndelungi frământări, ajung să facă un compromis: fără ştirea nimănui, o parte din suma primită după vânzarea proprietăţii urma să fie ascunsă. Un calcul simplu: lumea avea să ştie că ei şi-au jertfit ţarina pentru Dumnezeu, dar nimeni nu va şti că o parte din bani le va rămâne. În faţa Apostolului Petru, soţii Anania şi Safira au minţit în legătură cu preţul primit pentru ţarină. Imediat, ambii soţi au murit. Este una dintre cele mai dure pedepse consemnate în Noul Testament.
Aş vrea să subliniez că nimeni nu le-a cerut să vândă acea proprietate. Apostolul Petru nu le-a reproşat că nu au predat toţi banii, ci i-a mustrat că au minţit pe Duhul Sfânt avansând o altă sumă. Ar fi putut spune că donează comunităţii doar o parte din câştig. Greşeala lor a fost că au încercat să mintă Biserica. Au transferat gestul milosteniei, sau fapta de ajutorare a Bisericii, în sfera comercială, în zona afacerilor murdare. Pedeapsa pe care au primit cei doi a fost moartea. O condamnare dură îndreptată către cei care cred că Îl pot minţi pe Dumnezeu. Anania şi Safira nu au ascuns adevărul pentru a scăpa de o pedeapsă, ci au cultivat minciuna pentru a fi apreciaţi ca fiind credincioşi şi plini de evlavie. Dumnezeu îi scoate din Biserică pe cei care se folosesc de Biserică şi pe cei care mint Biserica.
M-am întrebat de multe ori de ce Dumnezeu a sancţionat atât de dur minciuna din Biserică. Scriptura Sfântă răspunde aducându-ne aminte că Dumnezeu S-a definit a fi Adevărul şi, din acest motiv, Biserica Lui nu poate tolera nesinceritatea. Mă întorc la prima idee: instituţia presei pierde credibilitatea din momentul în care acceptă compromisul fragmentării sau mistificării adevărului. Din păcate, o credibilitate pierdută nu mai poate fi recuperată în spaţiul public. Chiar şi cei care consumă informaţiile false, doar pentru că le alimentează propriile judecăţi, la un moment dat vor abandona sursa, pentru că oricine susţine minciuna, la rândul său, nu poate fi crezut. Dacă vorbirea este comunicarea gândurilor, parte a persoanei, atunci minciuna este ea însăşi o moarte şi, de aceea, nu este de mirare că ultima consecinţă a minciunii este cu adevărat moartea. Minciuna determină suprasaturaţie, şi mai ales complică şi epuizează viul, aducând persoana într-o stare de captivitate: între gând şi rostire.
