Pocăința fericitei Taisia

Ambrozie al Optinei, unul dintre ultimii stareţi ruşi de dinainte de venirea comunismului, spunea că două categorii de oameni se vor mântui: cei care păcătuiesc şi sunt suficient de puternici încât să se căiască şi cei care sunt prea slabi să se căiască cu adevărat, dar sunt pregătiţi, cu răbdare, smerenie şi recunoştinţă, să îndure toată povara consecinţelor păcatelor lor. În smerenia lor, Dumnezeu îi va primi şi pe aceştia. Din prima categorie face parte şi Sfânta Taisia, o tânără egipteancă, pomenită în Sinaxar la 10 mai.
Prin secolul al IV-lea, în Egipt, o fată pe nume Taisia a rămas orfană de ambii părinţi. Vrând să trăiască pe mai departe în feciorie, şi-a împărţit moştenirea săracilor, iar casa a pus-o la dispoziţia monahilor de la un schit din pustiul Egiptului. Dar isprăvindu-se averile ei, Taisia a început să sufere în sărăcie ca, mai apoi, prin meşteşugirile diavolului, să se lipească de ea nişte oameni iubitori de păcate care pentru bani au pus-o să se prostitueze.
Auzind părinţii schitului de căderea fetei, s-au strâns la sfat şi au chemat pe cel mai îmbunătăţit în virtuţi dintre ei, pe avva Ioan Colov, şi i-au zis: „ Iată, sora care ne-a arătat multă dragoste prin găzduirea în casa ei petrece rău. Osteneşte-te, părinte şi mergi la dânsa şi mântuieşte sufletul ei cel pierdut. Iar noi vom face rugăciuni cu postiri ca să-ţi ajute Domnul”.
Iar eremitul a făcut ascultare de fraţii săi. A ajuns la locul unde locuia acum fata, a bătut în poartă, zicând celei ce păzea: „Spune-i Taisiei că am venit să vorbesc cu ea”. Dar portăriţa a răspuns către dânsul cu dispreţ: „Ce doreşti? Doar voi, monahii, i-aţi mâncat averile ei de la început”. Stareţul, mâhnit de neadevărul aruncat în faţă, nu a renunţat însă: „Spune-i că am venit să-i aduc ceva de mare preţ”. Taisia a fost încunoştinţată de aceasta şi s-a gândit că monahii, care umblau pe lângă Marea Roşie, au găsit mărgăritare şi perle. Deci socotea că monahul egiptean i-ar fi adus vreun asemenea dar preţios. aşa că a dat porunca să fie poftit călugărul la dânsa.
După ce a intrat stareţul în camera ei, a şezut aproape de ea şi, plecând capul, a suspinat cu greu şi a început a plânge. Mirată, Taisia l-a întrebat: „Pentru ce plângi, bătrâne?” Iar avva Ioan a răspuns: „Cum să nu plâng? Ce lucru nu ţi-a fost ţie plăcut la Hristos că ai trecut cu vederea cămara Lui şi te-ai lipit de satana şi de toate lucrurile lui rele?”
Cuvintele eremitului au cutremurat-o pe fată, care a mai zis: „Oare mai este pocăinţă pentru păcătoşi?” „Este, a zis stareţul. Hristos aşteaptă să te primească cu braţe părinteşti pentru că nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă. Eu voi fi chezaş pentru tine, că dacă te vei pocăi, vei avea parte cu El în Împărăţia cerurilor”. Iar Taisia a zis către el: „O, părinte, fie voia Domnului. Ia-mă pe mine de aici şi du-mă unde ştii tu, unde crezi că mă pot pocăi”.
Şi au plecat imediat amândoi, nemairânduind nimic Taisia pentru sine. Au mers mult, dar nu au reuşit să ajungă la schit în acea zi. S-a lăsat noaptea. S-au pus jos să se odihnească, iar fata, de oboseală, a adormit imediat. Călugărul şi-a făcut pravila, după care s-a culcat şi el puţin mai departe de fată. Dar a fost deşteptat la miezul nopţii de strălucirea pe care a privit-o pe cer. Uitându-se la Taisia, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu înălţând spre cer, pe acea cale luminoasă, sufletul Taisiei.
Da, Taisia murise. Dar pocăinţa ei, cea făcută în acea zi, a fost mai primită la Dumnezeu decât a celor ce multă vreme se nevoiesc în dobândirea harului.