Poezii creştine

Cugetări scurte

I
Niciodată duhul nostru
Nu se poate linişti
Dacă nu ne dăm silinţa
„Întru Domnul a trăi”.
După cum nu tace pruncul
Când lipseşte maica sa,
Tot asemenea şi duhul
Nu se poate alina.
Întru Domnul este pacea,
Întru El odihna mea,
Calea cea adevărată
Şi acum şi pururea.

II
Când mintea vrea să zboare
La Bunul Dumnezeu,
Atunci vrăjmaşul tainic
Ne bântuie mereu.
Împrăştie gândirea
Ca pulberea în vânt
Şi caută să tragă
Privirea spre pământ.
Privelişte deşartă
Ne-arată cel viclean
Ca să pogoare mintea
Din „veşnicul liman”.

III
Piatra nesimţirii mele
S-a făcut ca un mormânt
Care veşnic mă apasă
Şi mă trage la pământ.
O, de s-ar mişca odată
Piatra sufletului meu
Ca să facă loc luminii
Sfinte de la Dumnezeu.
Întunerece de patimi
Înlăuntrul meu domnesc,
Iar vlăstarele virtuţii
Toate se îngălbenesc.

Rugăciune

După cum pe Vameş, Doamne,
L-ai făcut „luminător”,
Fă-mă şi pe mine astăzi
Decât ieri mai râvnitor.

Paşii mei slăbit-au foarte
Şi mă poticnesc să cad,
Iar viaţa mea cea stearpă
S-a apropiat de iad.

Nu se află vindecare
În netrebnicul meu trup
Şi „năravul din născare”
Nici acum nu pot să-l rup.

Învechitu-m-am în rele
Şi de ele nu mai scap
Căci s-au înmulţit mai tare
Decât perii mei din cap.

Părăsit sunt de prieteni
Şi de unii dintre fraţi,
Cari s-au smintit de mine
Şi se află depărtaţi.

Luminează-mi, Doamne, calea,
Înnoindu-mi sfântul dar
Şi dulceaţa Ta cerească
Să mă veselească iar.

Pomenirea Ta cea sfântă
Dă s-o am neîncetat
Şi din inima înfrântă
Fă „locaş” prea luminat.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul, „Pen­tru cei cu sufletul nevoiaş ca mine...”)