Preotul şi psihologul - împreună pentru binele omului

Fără îndoială, bolile su­fleteşti trebuie cu­­­noscute şi vin­de­ca­­­te. Sfinţii Pă­rinţi s-au nevoit cu multe secole în ur­­mă să le cunoască şi să le des­crie, să le afle cauzele şi le­gă­tu­ri­le dintre ele, propunând mo­da­lităţi concrete de tămă­du­i­­re.

Lucrând în lumina Or­to­do­xiei şi avându-l ca model pe Hris­tos-Doctorul sufletelor şi tru­purilor noastre, au creat o o­pe­ră nemuritoare, o ştiinţă a vin­decării pe care medicina şi psi­hologia contemporană ar tre­bui să o privească cu mult res­pect. Dar vindecarea bolilor su­fleteşti este doar o treaptă a scă­rii spre desăvârşirea spiri­tu­­ală, ţelul final al creştinului or­todox fiind starea de sfin­ţe­nie, în care ochii sufletului se îm­bracă în harul cunoaşte­rii/ve­derii lui Dumnezeu. Până a­colo însă, omul trebuie să se tă­măduiască, să ajungă la ne­pă­timire, starea de în­să­nă­to­şi­re a omului, de înflorire a vir­tu­ţi­lor. Această stare este rezul­ta­­tul conlucrării divino-umane, al sinergiei dintre harul Du­hu­lui Sfânt şi voinţa liberă şi sme­ri­tă a credinciosului.

Omul contemporan face faţă din ce în ce mai greu presiunii prag­matice a acestui început de mileniu. Înstrăinat de sine şi depărtat de Biserică, a aco­pe­rit chipul lui Dumnezeu să­dit în el cu platoşa interesului mes­chin al trăirilor de-o clipă, în­tr-o continuă goană după câş­tiguri materiale şi plăceri tru­peşti.

Îmi vine în minte o reclamă în care suntem invitaţi să tră­im asemeni unei musculiţe, ca­re în cele opt ore de viaţă îşi sa­tis­face toate poftele. Trăieşte fie­care clipă, ne îndeamnă rea­li­zatorul filmuleţului, fă-ţi toa­te plăcerile! Sună destul de tra­gic, dacă fiinţa omenească, cre­a­tă de Tatăl ca fiinţă spiritu­a­lă, este încurajată să-şi compa­re viaţa cu a unei musculiţe. Ro­lul omului ar trebui să fie a­ce­la de a spiritualiza natura, nu de a se coborî cu cugetul la mo­dele de viaţă animală. Este a­ceasta o expresie a decăderii spi­rituale a omului contemporan, care nu crede în Adevăr, a ră­tăcit Calea şi este la un pas să-şi piardă Viaţa. Acesta este o­mul care vine la psiholog şi tre­buie să ajungă la duhovnic.

Consilierea psihologică de­vi­ne în zilele noaste o necesitate pen­tru multe persoane, având în vedere condiţiile de viaţă din ce în ce mai stresante. Oamenii ca­ută ajutor atunci când simt că este ceva în neregulă cu via­ţa lor, că nu mai sunt eficienţi sau că nu reuşesc să găsească so­luţii la probleme relaţionale.

Consilierea sau îndrumarea du­hovnicească rămâne o nece­si­­tate pentru întreaga viaţă, toc­mai pentru a preîntâmpina o neorânduială sufletească. Da­că aceasta s-a produs deja, ea trebuie vindecată. Psi­ho­lo­gul îl ajută pe pacientul său să se adapteze mai bine la ce­rin­ţe­le mediului extern făcând apel la resursele interne ale acestu­ia. Se caută obţinerea unei stări de echilibru atât cu sine (cum este şi cum şi-ar dori să fie), cât şi în relaţie cu cei din jur (cum este şi cum îl acceptă cei­lalţi). El aparţine unei „şcoli“, orientări, care-şi pune am­prenta pe demersul de inter­ven­­ţie, pe conceptele utilizate pen­tru a descrie boala şi pe me­to­dele de lucru. Cauza bolii es­te de cele mai multe ori desco­pe­rită în trecutul pacientului, es­te ecoul unei experienţe tra­u­ma­tizante. Prin ascultare acti­vă, reformulare şi punere de în­tre­bări, consilierul psihologic îl a­jută să-şi conştientizeze trăi­ri­­le, să se clarifice, să ia decizii în acord cu valorile sale de via­ţă. Totul se face cu respectarea u­nui cod etic şi deontologic: per­­soana în cauză trebuie pro­te­­jată de eventuale abuzuri. Toa­­te aceste aspecte reflectă ca­racterul antropocentric al con­silierii psihologice.

Duhovnicul, lucrând cu ajutor de la Dumnezeu, îşi propu­ne ca ţintă îndumnezeirea o­mu­lui. Cercetează modul cum creş­tinul este afectat, poate fa­ce diferenţa între harul lui Dum­nezeu şi energiile diavo­leşti, ajutându-l pe om să scape de întunecarea minţii. Relaţia din­tre duhovnic şi fiul său du­hov­nicesc este încărcată de spi­ri­tualitate. Părintele duhovni­cesc este un mijlocitor între Hris­tos şi fiul său spiritual, cu pre­cizarea că însuşi duhovnicul se transformă în această re­la­ţie. Prin aceste aspecte îndru­ma­­rea duhovnicească îşi do­ve­deş­te caracterul teocentric.

Cum se pot împleti aceste do­uă modalităţi de a ajuta o­mul suferind? Psihiatrul ortodox D. A. Avdeev ne oferă un răs­puns încurajator: „Pentru me­dicul care s-a dedicat psiho­te­rapiei este important să aibă va­lori duhovniceşti care să defi­neas­că munca lui cu pacienţii. Fă­ră o platformă duhovnic­eas­că, ortodoxă, el nu va putea dis­­tinge cauzele situaţionale (psi­hosociale) şi biologice ale bo­lilor de cele legate de concep­ţia despre lume. Iar dacă la con­sult vine un om al cărui suflet năzuieşte să-L afle pe Dom­nul, psihoterapeutul ortododox tre­buie să-l ajute. Desigur, me­di­cul nu-l poate înlocui pe preot - el face doar o muncă prelimi­na­­ră, reprezentând uneori o sta­vilă care-l împiedică pe pa­ci­­ent să cadă în mai mari ispite şi păcate - beţia, desfrâul, sinu­ci­­derea. Preotul şi medicul sunt, în acest caz, colaboratori ai lui Dumnezeu, în lucrarea pur­tării de grijă pentru sufle­te­le omeneşti... Sunt profund con­vins că psihoterapia trebuie să de­vină, atunci când este posibil, o punte către Ortodoxie“.